De la chenoză la metanoia, povestea unei convertiri
Nu există limită în iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, căci, așa cum spune un personaj, părintele Iustinian, din romanul Violoncelul de țărână al lui Dumitru Manolache (editura Agnos, Sibiu, 2023), „El este iubire prin însăși Ființa Sa”.
Raportată la relația gândită de Marin Buber în cartea sa Eu-Tu, relația extrinsecă, obiectivă Eu-Acela, așadar, relația cu micro- și macrocosmul - natură, societate, Dumnezeu, reversibilă în privința primelor două - cu natura și societatea, în care Acela poate deveni un Tu, în relația cu Dumnezeu, Acela nu poate deveni un Tu, căci Dumnezeu nu poate cădea în ipostaza unui Tu mundan. Ca-n reprezentarea iconică, ușa de comunicare cu Dumnezeu are mâner doar în partea omului. Omul Îl caută pe Dumnezeu, iar Dumnezeu, prezent permanent în creație, răspunde chemării lui, căci nimeni nu L-ar căuta dacă nu l-ar fi aflat/găsit deja.
Despre prezența lui Dumnezeu în lume și în viața fiecăruia este vorba în acest roman, cu titlu metaforic, referitor la condiția omului, violoncel de țărână, roman construit din perspectivă subiectivă, în stil epistolar. Avantajul epistolelor primite de personajul-narator și comentator de la Necunoscuta care se dezvăluie prin numele care corespunde etapelor de viață pe care le traversează și ipostazelor pe care le ilustrează în cădere și în înălțare este maxima sinceritate care atinge profunzimea spovedaniei.
Cele două planuri narative - primul, prin cele 19 epistole, al Necunoscutei, care se revelează ca Elina/ Anița, apoi Anusia, Anays, și, în final, maica Eleodora, cel de-al doilea, planul comentariilor naratorului - sunt permanent paralele, în planul fizicii vieții, intersectându-se doar la nivelul gândurilor și al sentimentelor. Starea destinatarului se definește în funcție de povestea de viață pe care o citește în epistolele Necunoscutei. E o poveste reconstituită prin rememorare, din nevoia interioară de depășire a datului existențial care-o ținuse legată de mlaștina sexului. Experiența Necunoscutei este o mărturie că, prin pocăință, prin redeșteptarea conștiinței, sufletul se poate răscumpăra.
La suprafață, epicul se constituie prin adăugarea unor secvențe de viață, alese de Necunoscuta însăși ca reprezentative pentru experiența personală existențială. De la fata inocentă, cu mari așteptări de la viață, coruptă de un ipocrit malefic, Maurice, la prostituata de lux, totul se încadrează în faliile degringoladei social-morale ale lumii de azi. Pas cu pas, ea conștientizează situația în care se află și, conștientizând, încearcă desprinderea.
În subtext, în straturile de adâncime, epicul se convertește în simbolic, povestea de viață capătă caracter de parabolă. Mijloacele de realizare a dimensiunii parabolice sunt motivele și laitmotivele, metaforele care absorb particularul și-l transformă în general, în arhetipal. Umbra și lumina sunt laitmotivele dominante, recurente și redundante, cu trimitere livrescă la concepția lui C.G. Jung.
Semnificativă este această replică a părintelui Iustinian: „Fiecare trebuie să ne cunoaștem umbra, Elina, și astfel o vom vedea și pe a celorlalți. Astfel devenim capabili să-l înțelegem pe fiecare. Așa ajungem mai toleranți și mai smeriți, mai autentici și mai vii. Nu poți să eviți la infinit întâlnirea cu propria-ți umbră. Ea este partea cea mai vie din tine și vrea să participe la viața întregului. Știi ce spune Jung? Că umbra este ca o fântână adâncă în care trebuie să cobori. Este ca o poartă foarte strâmtă, ca și viața, aș zice eu, a cărei dureroasă îngustime nu poate fi evitată. Dincolo de această intrare se află o întindere fără margini, unde nu există dimensiuni, și nici bine sau rău. Ci numai o apă uriașă, în care plutește tot ce este viu, unde tu nu te distingi de ea și o trăiești pe cealaltă în tine. Iar cealaltă te trăiește ca pe propriul său eu...” (A patrusprezecea scrisoare), care sintetizează ideatic, lăsând sensurile să reverbereze în text.
Ideea alternanței lumină/umbră, aplicată personalității umane, este reluată în Umbra din noi. Forța vitală subversivă de Verena Kast. „Oriunde cade lumina, apare și umbra; oriunde vedem umbră, distingem și o sursă de lumină; lumina și întunericul se află într-un raport de interdependență, formează un întreg”, spune psihanalista de formație jungiană. Umbrele care alcătuiesc personalitatea apar ca efect inevitabil al adoptării unei persona (masca socială). Idealul constituie sursa de lumină, producând o nouă umbră.
Este vorba despre alegere în cazul Elinei? E alegerea ei să devină prostituată? Sau este doar o jucărie a sorții, îndeplinind, ca personajele de tragedie antică, în planul tainic al metafizicii, o necesitate ininteligibilă? Drumul ei în viață pare punctat de întâmplări care nu intră în responsabilitatea sa, care nu sunt rezultatul liberului arbitru. Nu ea a ales, ci, tragic, a fost aleasă...
Că în dimensiunea celestului plan divin erau necesare aceste etape o dovedește modul în care ea transformă o viață de păcat, întoarsă într-una exemplară, în destin. O urmăm în povestea ei, traversând etapele unei purificări, de la chenoză - conștientizarea, asumarea responsabilității, deșertare de impur și macula sufletului, la metanoia - metamorfoza care explică trecerea spirituală de la prostituata Anays la monahia Eleodora.
Omul este un violoncel de țărână, instrumentul care vibrează în funcție de alunecarea pe strune a unor degete mișcate de rațiune și de sentiment. O posibilă interpretare a titlului se regăsește intratextual: „Instrumentul meu de țărână se desprindea din tristele melodii, timpul scutura ramul nins, iar eu mai aveam doar o coardă de atins”, meditație a personajului asupra propriilor abisuri sufletești.
Reală sau nu, această poveste are valoare morală, de model exemplar, o parabolă despre puterea conștiinței de a supune orice rău, o convertire realizată prin voință proprie, prin șansa extraordinară dată omului de a decide asupra vieții sale prin liber arbitru, marele dar al dumnezeirii. Ușa lui Dumnezeu e deschisă pentru toți, iar povestea monahiei Eleodora o mărturisește cu asupra de măsură.