„Decât“ şi „destul“

Un articol de: Mihai Gojgar - 18 Iulie 2010

Minunată pildă de pedagogie este pericopa citită în Duminica a VIII-a după Rusalii, text extras din Evanghelia după Matei (XIV, 14-22). Dascălul lumii ne oferă şansa de a constata că principiile moderne ale educaţiei izvorăsc din lucrarea Sa pământească, în care, timp de mai bine de trei ani, a învăţat mulţimile.

Mulţimi avem şi în fragmentul mai sus menţionat, masă de oameni care urmărea cu atenţie cuvintele Domnului. Cât de captivant era ce spunea? Atât încât, spre seară, ucenicii să-i spună: "locul este pustiu şi vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare" (v. 15). Orele se scurseseră, oamenii stăteau nemişcaţi în faţa lui Iisus, erau "ţinuţi" de El, de înţelepciunea Sa. Nimic altceva nu îi făcea să rămână acolo, nici un interes material, căci, aşa cum vedem în primul verset al pericopei, înainte de a le vorbi, Mântuitorului "I S-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor" (v. 14). Aşadar, deşi se acceptă unanim existenţa unui timp psihologic ce nu trebuie depăşit de orator, trebuie să admitem şi excepţia numită predică dumnezeiască. 10 minute, o oră, cinci ore sau cât vor fi stat acei iudei ascultând pe Iisus, nu contau decât ca element de statistică. Hristos le vorbea în aşa fel încât nimeni nu putea să plece, să-şi refuze oportunitatea de a asculta cuvinte ce nu mai fuseseră spuse niciodată. Ne oprim o clipă pentru o scurtă constatare: Mântuitorul a vorbit ore în şir, dar evangheliştii nu au consemnat decât câteva rânduri. Nu înseamnă că restul s-a pierdut, ci demonstrează că Sfânta Tradiţie, depozitara preceptelor de viaţă creştină transmise pe cale orală din primul secol şi consemnate în scris mai târziu, este la fel de importantă ca Sfânta Scriptură, completând-o şi explicând-o pe aceasta din urmă. Desigur, faptul esenţial al pericopei este înmulţirea pâinilor şi a peştilor. Haideţi să urmărim împreună, pe scurt, istoria petrecută la scurt timp după decapitarea Sfântului Ioan Botezătorul. Aşadar, avem o mulţime care ascultă uimită cuvintele Domnului, dar care este încercată, spre seară, de foame. Şi probabil că, atunci când i-au spus Învăţătorului că oamenii trebuie să fie lăsaţi să se ducă în sate să-şi cumpere de mâncare, apostolii s-au referit şi la ei. Deci, în ciuda unei satisfacţii sufleteşti depline, cei de faţă erau înfometaţi. Apostolii cer un respiro de masă, dar vor să dea drumul mulţimilor, neavând soluţii pentru această chestiune. Şi când Iisus le spune să le dea ei să mănânce, ("N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce" - v. 16), observăm că ucenicii nici nu concep altă variantă decât achiziţionarea alimentelor de către oameni din sate, ei neavând "decât cinci pâini şi doi peşti" (v. 17). Acest "decât" implică o conştientizare a neputinţei lor, dar şi o lipsă de perspectivă supranaturală. Hristos era cu ei, văzuseră puterea Lui, dar nici unul nu se gândeşte că El ar putea să rezolve dilema şi, deci, să-i ceară o minune. Este un "decât" familiar nouă, deoarece de atâtea ori îl invocăm în faţa necazurilor şi încercărilor vieţii noastre: nu am decât banii aceştia, nu pot să fac nunta; nu am decât două camere, nu pot creşte doi copii; nu am decât o lună până la examen, nu am şanse să îl trec. Este un decât care ne blochează efectiv. Neîncercând să depăşim limite pe care ni le impunem noi sau cei din jurul nostru, nu avem decât o viaţă limitată spiritual. Pentru că graniţele vieţii noastre concrete ni se impun adânc în firea noastră, devenind hotare ce despart mediocritatea de îndrăzneală, tulburarea de fericire. "Decât" este un cuvânt ce trebuie folosit cât mai rar, spre deosebire de altele care ne-ar deschide infinitul opţiunilor de viaţă. Infinitul este Dumnezeu, iar El va înmulţi puţinătatea noastră în aşa fel încât "decât"-ul să se preschimbe în "atât de mult", în "destul", "în plinire". Am destule camere să cresc copiii, am destule daruri de la Dumnezeu care să mă ajute să iau examenul, am destule dovezi de iubire de la Tatăl ceresc încât să cred că sunt fericit. Sfârşitul pericopei îl ştim: oamenii au mâncat, s-au săturat şi s-au strâns apoi dovezile belşugului: douăsprezece coşuri de fărâmituri. A fost destul ca Iisus să fie acolo.