Deschis-ai tâlharului Raiul

Acum mai bine de 30 de ani, un părinte drag sufletului meu mi-a schimbat din temelii (unele șu­bre­de, așezate în perioada comu­nistă) modul de a trăi noaptea de Înviere. Există un „înainte” și un „după” acel moment. În copilărie și în prima tinerețe mergeam de Sfintele Paști la Biserica „Sfântul Elefterie” să luăm lumina și atât. Nu participam la slujbă, ba chiar și minimul pe care îl făceam era umbrit de posibilitatea prezenței unor informatori care să vâneze comportamente învechite sau ostile regimului. În plus, taman în perioada marilor sărbători creștine, pentru a le boicota, sistemul oferea nenumărate alternative de distracție (mai exact de distragere).

Apoi, după anii ‘90, am început să înlocuim surogatul petrecerilor din noaptea de Înviere cu deplina bucurie a participării, la început stângace, la cea mai frumoasă Sfântă Liturghie din an. Nu îndrăzneam să aspirăm la mai mult până când, într-o Săptămână a Patimilor din anul ‘95, la Biserica „Sfântul Gheor­ghe”-Vechi, am auzit chemarea irezistibilă a părintelui, care îmi răsună în suflet, în fiecare an, la fel de viu ca prima dată: „Veniți să ne îm­părtășim împreună din Potirul Învierii!” Taina tainelor. Ani la rând le-am repetat elevilor mei, la fel de încurcați în petrecerile din noaptea de Înviere, puterea transformatoare a acestui îndemn. Pe lângă unii au trecut ca orice alte cuvinte, în sufletele altora au lăsat o impresie de moment, iar alții, puțini la număr, le-au împlinit.

O lumină

Printre aceștia din urmă este și o fostă elevă, minunată prietenă întru Hristos. O vreme ne-am împăr­tășit împreună din Potirul Învierii, pentru că nu ajunge să zicem, ci să facem. Pe când era încă în liceu, am vorbit deseori despre chemarea lui Dumnezeu, despre posibilitatea desăvârșirii fie în lume, fie în monahism. Apoi, i-am urmărit pașii în carieră, m-am bucurat de reușita ei la doctorat, de prima casă, de alte realizări din sfera materială și socială. Dar cel mai mult contează că este un om viu duhovnicește. Recunosc, deseori întrebările ei pe marginea Sfintei Scripturi, a Filocaliei, a altor scrieri duhovnicești sau chiar a unor evenimente importante, au fost neașteptate și provocatoare, vădind profunda implicare în propria viață lăuntrică.

Duminică, vorbind despre spovedanie, binecuvântarea de a avea un duhovnic atât de jertfelnic, război și vremurile pe care le trăim, mi-a spus: „De la fereastra biroului meu din centru, se văd atâtea turle de biserici, e atât de frumos că încă le mai avem, că încă mai sunt duhovnici și încă ne mai putem împărtăși. E un mare dar pentru neam”. Am simțit că prietenia noastră, în straturile cele mai adânci ale ființei, se leagă prin două lucruri: faptul că avem același părinte duhovnicesc și dorința de a ne împărtăși cât mai deplin cu Domnul și Dumnezeul nostru. De la o vreme se împărtășește în noaptea de Sfintele Paști altundeva, la o mănăstire nu departe de București, dar știu că în Potirul Învierii suntem împreună în lumina lui Hristos care luminează tuturor.

Omul durerilor

Dar până la bucuria Învierii, toate relele din lume par să se adune într-o răzvrătire împotriva a tot ceea ce este nobil și demn. O săptămână (lună?) a altor patimi bântuie nea­mul omenesc pentru a răstigni chipul lui Dumnezeu din om. După lucrările blasfemiatoare de la Art Safari din 2023, este rândul Muzeului de Artă Contemporană să expună acum (programatic?) lucrări smintitoare, conform sesizării parlamentarului Fabian Radu, fiind „o ofensă și o batjocură totală la adresa creștinilor, nu doar a ortodocșilor”. Balurile bobocilor cu trapperi, înjurături, scuipat, manele și violență sunt un simptom al smintelii. Scăderea notei la purtare pentru alarme false cu bombe, organizarea de jocuri de noroc în pauze și distribuirea de materiale pornografice este un plasture pus pe rană, fără a trata cauza.

Tulburarea din lume este pentru că, la nivel european, nu mai avem elite creștine, ci dimpotrivă. Altfel nu ar fi fost amendat un club de fotbal a cărui galerie a realizat în tribună o icoană a lui Iisus, în timp ce melodia „Choke Me” a fost propusă pentru a reprezenta România la Eurovision. Prin toate acestea se scuipă în obrazul lui Hristos. Nu că ar fi ceva nou. „Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul îna­intea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă” Isaia (53, 2). Nu mai zicem că războiul din Orient legitimează limitarea accesului la Biserica Sfântului Mormânt de praznicul Sfintelor Paști.

Bătăliile sunt tot mai multe, fie între țări, fie între oameni. Și oricine, de la un conducător de stat sau de armată până la un ministru, profesor, părinte, copil sau influencer, dacă este orbit de mândrie, intră sub stăpânirea șarpelui din Rai, a cărui vină neasumată s-a prefăcut în veninul mâniei îndreptate greșit spre ceilalți. Devine, pe măsură ce patima mocnește, la început iritat, nerăbdător, ironic, răstit, vindicativ, iar apoi, dacă se lasă stăpânit, izbuc­nește din orice, fie răcnind, fie lovind, pe măsura puterii (inclusiv armate) de care dispune. Și, departe de a fi grozav, e vrednic de milă, în nepu­tința lui de a se împotrivi câtuși de puțin răului care îl bântuie. La fel ca mulțimile de acum două mii de ani care strigau: Răstignește-L!

Dumnezeu adevărat

Într-o minunată conferință, prilejuită de întrebarea „din ce moarte ne-a izbăvit Hristos?”, părintele Rafail Noica spunea: „Așa cum m-a izbit întrebarea, ca fiind minunată” (și este, pentru că murim, deși știm că moartea a fost biruită), „tot așa îmi vine să zic că m-a trăsnit și răspunsul: Moartea necunoașterii de Dumnezeu survenită tocmai prin gustarea pomului cunoașterii”. Și avem un criteriu de excepție care ne arată cine este Dumnezeu. Discutam deseori cu elevii că satana nu se obosește prea tare cu mărunțișuri. Problema lui este cu Hristos, de aceea se vorbește de antihrist. Nu de antibudhha sau antimahomed. QED. Și de ce? Pentru că, așa ca un adevărat Dumnezeu, stăpân al vieții și al morții, „a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 3-4).

Tocmai de această vindecare, prin Trupul și Sângele Lui, îi este teamă celui rău. Atunci să îi dăm mereu motive de teamă. Dar nu oricum, ci pregătiți să murim și să înviem cu El, pentru că altfel, după cuvântul părintelui Grigore Dinu Moș, „dacă nu există pocăință în spovedanie, duhovnicul stă ca pe cruce răstignit și trăiește chiar chinuri cumplite dacă cel care vine nu se pocăiește cu adevărat, ci vine doar ca să absoarbă energie vitală sau energie psihică, sau vine doar ca să fie confirmat, să fie validat”.

Să ne găsească Domnul, pe noi și pe elevii noștri, ridicându-ne. Avem nădejdea că nu ne vom pune duhovnicul pe cruce, deși știm că stă acolo cu multă dragoste, în rugăciune pentru noi. Să primim viață din Potirul Învierii, asemenea celor ce s-au pocăit cu adevărat, zicând: „Stricat-ai cu Crucea Ta moartea, deschis-ai tâlharului Raiul; plângerea mirono­sițelor o ai schimbat și Apostolilor a propovădui ai poruncit că ai înviat, Hristoase Dumnezeule, dăruind lumii mare milă”.