Despre Crăciun, cu inimă de copil

Data: 17 Decembrie 2017

Darul cel mai de preț

Liliana Ursu

Crăciunul e pentru copii cea mai așteptată sărbătoare. Și pe măsură ce creștem, îi descoperim sfințenia și veșnicia. Colindele, bradul cu steaua în vârf, steaua care nu se stinge niciodată, vestind marea bucurie şi taina îmbelșugată: Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos.

Și colindele care ne umplu preajma și inimile și ni-L aduc pe Pruncul Ceresc în casă.

„O, ce veste minunată!" și "Florile dalbe" îmi erau cele mai dragi și le-am cântat prima oară copil fiind cu bunicii și părinții, apoi timpul a zburat și ni s-a alăturat și fiul meu și acum le cântăm cu întreaga familie, în frunte cu minunații nepoței, cei mai frumoși colindători, cu glasurile lor îngerești ei umplu casa de lumină și de blândețe și de pace.

Acesta-i Darul cel mai de preț pe care mi l-a făcut Dumnezeu. Să trăiesc să-mi văd nepoții, să colind împreună cu ei, să-i învăț semnul crucii și cele plăcute Domnului Iisus și Maicii Sfinte, să dăm slavă împreună Celui care ne-a făcut atâtea daruri.

„De Praznicul acesta, fiecare să-și încununeze ușa inimii sale, Duhul Sfânt să dorească să intre pe ea ca să se sălășluiască înăuntru și să dea sfințire. Căci, iată, El umblă pe la toate ușile să vadă unde să Se sălășluiască.

De Praznicul acesta se veselesc ușile și Cel Sfânt Se bucură în templul sfânt, chiuie glasul în gura copiilor și Hristos Se bucură în mijlocul Praznicului Său ca o Căpetenie de oaste.” Am citat din cartea de căpătâi cu care întâmpin de câțiva ani buni Nașterea Domnului nostru IIsus Hristos: Imnele Nașterii și Arătării Domnului a Sfântului Efrem Sirul, diacon și imnograf, supranumit și Harfă a Duhului. Aceste inegalabile 28 de imne scrise acum mai bine de 1.600 de ani au o forță poetică pe măsura revelației misterului divin.
 

Din vremea lui Moș Gerilă

Alexandru Rădescu

Jocul amintirilor îmi joacă feste. Când idealizează și hiperbolizează, când demitizează crunt, fără milă. Puțini mai pot crede azi că îzăpezile de altădată” chiar aveau consistență, dincolo de cea literară, în spatele blocurilor, că străzile unui oraș de provincie erau gonite de sănii, aidoma uliței ri(t)mate de Coșbuc. Colindătorii își netezeau calea pe scara blocului și în hulitul deceniu optzecist, sorcovitul prelungea urările pe un traseu ales cu grijă, pe la rudele care pregătiseră deja îatenții” colorate cu figuri istorice, de secolul XIX. Globurile aveau ceva din sfințenia datorată altor obiecte, nu atât din fragilitatea materialului, cât din faptul că urmau să împodobească… Bradul. Nu înainte de Sfântul Nicolae, ci chiar pe 24 decembrie. În Ajun. Hrușcă deja își avea locul în atmosfera sonoră a momentului, grație câtorva melodii risipite pe două viniluri. Mama exilată în bucătărie, tata mereu în du-te-vino, eu pretutindeni. Iar dacă stau să mă gândesc bine, numărătoarea inversă începea cu ultima zi de școală, entitate mereu acoperită de zăpada proaspătă, care împărățea peste mica republică pan­dură. Încălzirea globală nu își făcuse loc în viețile noastre, abia dacă mai discutam de efectul Cernobîl. Mircea cel Bătrân devenise cel Mare, iar Moș Crăciun fusese re­brand-uit în Moș Gerilă. Noi manifestări schizoide își făcuseră loc în viețile noastre, taxate pe măsură de umorul niciodată înlănțuit. Încă de pe 23 decembrie acele ceasornicelor o luau razna sau cel puțin așa reacționau bătăile inimii mele. De copil care acum se înghesuie ca un nenăscut activ în pântecele mamei, sub pielea încrețită azi la colțul ochilor, purtător al unei bărbi care atunci se purta doar ca accesoriu obligatoriu al personajului misterios cu o apariție meteorică, dar încărcată, o dată în an.

„Vârful de Brad” nu era cu cinci colțuri, dar strălucea când roșietic, când argintiu. Și după el mă ghidam, asemenea Magilor, spre o Taină ce abia mai târziu a vorbit sufletului pregătit să audă.
 

Bucuria Crăciunului, desăvârșită de prezența celor dragi

Paul Aretzu

Asociez, tot mai mult, mai ales în anii din urmă, Naşterea Domnului cu imaginea mamei, de care, de când a plecat pe drumul fără întoarcere, mi se face tot mai des un dor care mă covârşeşte. La noi în familie a existat obiceiul ca, de Crăciun, să ne reunim cu toţii acasă, de pe unde viaţa ne-a împrăştiat. Mama făcea curat lună şi începea, cu două zile înainte, să pregătească bunătăţile tradiţionale. Căsuţa noastră, afundată în troiene, devenea pe dată un loc luminos, cald, plin de veselie şi de miresme ademenitoare. Masa de Crăciun era respectată, de la mic la mare, şi trecea, neapărat, prin postul bucuriei şi prin slujba de la biserică. De altfel, Crăciunul, fiind începutul Mântuirii, este mica Înviere. Văd în Maica Domnului modelul mamei (al tuturor mamelor): blândă, împăcată cu sine, devotată până la sacrificiu, iubindu-ne şi trecând cu înţelegere peste toate greşelile noastre. După exemplul familiei interbelice, tata lucra, iar mama a rămas acasă, ocupându-se de problemele gospodăriei şi de creşterea noastră. De dimineaţa până seara târziu, trebăluia fără preget: făcea piaţa, pregătea mâncarea, spăla, făcea curat, cusea şi multe altele. Când s-a apropiat de sfârşitul obştesc, imobilizată de boală, mi-a spus, ca o constatare, fără a lăsa să transpară regret sau satisfacţie: Paul, toată viaţa mea am făcut numai mâncare. A fost răsplătită însă cu bucuria de a ne hrăni şi de a ne vedea mari. Maica Domnului face, în vecie, acelaşi lucru, ne hrăneşte cu trupul şi sângele lui Iisus, cu cina euharistică (ducând-o pe nepoţica mea, Eva Maria, la vreo trei ani, să se împărtăşească, m-a întrebat: Ştii ce gust a avut mâncărica dată de părinte? Am ridicat din sprâncene. Dumnezeiesc...).

Mama era bolnavă. I-am ascuns moartea, pretimpurie, a fratelui meu, Marian (îl întrebasem pe părintele Christian, duhovnicul meu, care era şi duhovnicul mamei, şi mi-a spus că s-ar putea - avea 89 de ani - ca o asemenea veste să-i fie fatală). A mai trăit, după fratele meu, un an şi jumătate şi se plângea că Marian ne-a uitat, că n-a mai dat nici un semn. Altădată, îmi mai dădea şi mie câte un ban. Marian era, într-adevăr, generos cu mama.

După ce, chiar de Sfinţii Apostoli, ziua mea onomastică, a trecut în lumea celor drepţi, nevoit să divorţez de soţia mea, care a plecat în Italia, am rămas cu Eva Maria, care urma clasa a treia, şi care mi-a alinat, într-un fel, amărăciunile. Pentru ea, am învăţat, cu răbdare, să gătesc, să spăl vase, îmbrăcăminte, să am grijă de vieţuitoarele curţii, nouă găini, doi cocoşi şi o raţă matusalemică, trei căţei, Ben, Tutuci şi Lea, şi iepurica primită în dar de Eva. De Crăciun, am gătit, aşa cum făcea mama, supă de pui şi sarmale, am fript carne de porc, am făcut cozonac, cornuleţe. Am cumpărat un brad frumos. Bucuria a fost desăvârşită când copiii, Antonia, Maria şi Mirel, întorşi din Bucureşti, au dat din nou viaţă, după obicei, casei. După alt an, la puţin timp după revelion, m-am recăsătorit cu Simona, iar Dumnezeu, ca să împlinească dărnicia Crăciunului, ne-a adus un prunc, pe Mihai.

Pot spune, după modelul Măicuţei, la Buna-Vestire: Doamne, facă-se nouă după voia Ta!
 

Dacă Moș Crăciun n-ar exista, nu s-ar vorbi despre el

Simona Aretzu

În copilărie, sărbătorile de iarnă, aşteptate cu înfrigurare, erau fabuloase, prilej nimerit de a ne bucura cât mai mult unii de alţii, nerăbdători să primim cadourile lui Moş Crăciun, după ce, potrivit obiceiului arhicunoscut, îi spuneam, plini de emoţii, mai mult bâlbâindu-ne, poezii sau povestioare. Întotdeauna, Moşul era grăbit, obosit, făcuse un drum lung, mai avea şi alţi destinatari, era drapat în pelerina sa roşie, cu margini albe, purtând o scufie de aceeaşi culoare, cu faţa ascunsă într-o barbă lungă şi în sprâncenele ninse, stufoase, încât ne era greu să-i distingem trăsăturile. Sărbătorile erau calde, pline de bunătatea părinţilor, a bunicilor, a surorii mele gemene, cu care împodobeam bradul, ce aducea în casă un aer proaspăt, de munte şi de cetină. O ajutam şi pe mama la prepararea sarmalelor, a caltaboşului, a cozonacului, a celorlalte bunătăţi.

Mi-a rămas în minte momentul în care am primit de la Moş Crăciun un computer-joc, HC 91, apărut la noi după anii 90, la care visam, împreună cu sora mea, să-l avem. Îl văzusem prima dată la un băiat, în faţa blocului, şi ne rămăsese gândul la el. Curtea blocului, împrejmuită din toate părţile de construcţii, era spaţiul în care, împreună cu alţi copii din zonă, ne jucam de dimineaţa până seara, vara, iarna, şotron, frunza, elastic, monopoly. Moş Crăciun, semăna foarte mult cu un vecin, chiar timbrul vocii ne suna cunoscut. Cadoul ni s-a părut miraculos, de parcă Moş Crăciun ni-l adusese pe comandă. Aproape m-am certat cu sora mea, pentru că fiecare voia să se joace numai ea cu el. Mama a intervenit cu fermitate, pentru a ne împăca. Am adormit cu acest minicomputer aşezat între noi, având amândouă mâinile încleştate pe el. Nu ştiu ce a visat sora mea, dar eu am avut o întreagă noapte de desfătare ludică. Este atât de uşor pentru Moş Crăciun să aducă fericire copiilor.

Azi, în bună măsură, eternul Moş Crăciun a suferit o regretabilă demitizare şi, mai ales, s-a transformat într-o profitabilă afacere comercială. Totuşi, nepoata noastră, Eva Maria, a vrut să-l prindă pe Moş Crăciun în flagranţă. Ea nu pune nicidecum la îndoială existenţa acestuia, având un argument fără replică: Dacă n-ar exista, nu s-ar vorbi despre el. Pentru a obţine favorurile Moşului, a lăsat, încă de seara, afară, pe pervazul ferestrei, o cană cu lapte şi doi morcovi, precum şi o mică epistolă în care îl îndemna pe şeful renilor, Rudolf, să se ospăteze fără nici o reţinere. A recurs însă la o stratagemă: a aşezat sub brad un telefon mobil, cu camera video pornită. Apoi s-a dus la culcare. Când am trezit-o, a luat telefonul şi a constatat că îl înregistrase pe Paul, care făcea aranjamente pe sub brad. L-a certat, fiindcă s-a amestecat în treburile lui Moş Crăciun şi i-a propus să se ducă la culcare, pentru a nu speria blânda făptură a Moşului.
 

Familia face Crăciunul fericit

Tudor Călin Zarojanu

În copilăria mea - vorbim despre anii '60 - Crăciunul era, ca și Paștele, un reper anual absolut. Nu depindea și nu putea depinde de sistemul social-politic! Oricâte eforturi făcea propaganda să-l înlocuiască pe Moș Crăciun cu un non-religios Moș Gerilă (de altfel, mai târziu, în anii '80, Moș Gerilă venea pe la servicii chiar din partea sindicatului și a partidului)!

Noi, copiii, credeam nesmintit în existența lui Moș Crăciun și-l așteptam aproape tremurând de emoție, pregătind cu tata bradul cumpărat din Obor și adus acasă cu tramvaiul 21… Erau momente magice. Tata avea un ritual precis, pe care l-am păstrat până azi: întâi se verifică funcționarea instalației luminoase, după aceea se montează pe brad, pe urmă se pune vârful - o stea - și abia apoi globurile. Erau atât de frumoase! Mi se păreau uriașe! Majoritatea erau roșii, iar instalația amintită nu era ca acum, din leduri, ci din becuri multicolore.

Ideea și imaginea însăși de cadouri frumos împachetate și așezate sub brad erau pentru noi fabuloase, total diferite de ceea ce ne cumpărau părinții din magazin, în prezența noastră, și chiar de darurile primite la zilele noastre. Altfel, să ne înțelegem, conținutul era modest: o păpușică, o mașinuță, cuburi cu desene, cărți, creioane colorate…

Dar nu era numai atât! Nu doar bradul și Moșul și cadourile - întotdeauna apărute ca prin minune, cât nu eram noi în camera mare! Era atmosfera de Crăciun, cu familia îmică” adunată în seara de Ajun în jurul pomului sclipitor, cântând colinde, și cu familia mare (unchi, mătuși, bunici, uneori verișori) a doua zi, în jurul mesei festive. Chiar dacă, din cauza vremurilor, nu se vorbea prea mult despre semnificația dumnezeiască a sărbătorii, Nașterea Domnului era prezentă în sufletele noastre, ale celor adunați laolaltă de acest moment esențial al istoriei lumii. Indiferent de vremuri, eram, în acele zile, fericiți. Ca și acum!
 

O călătorie spre strada Luminii

Ion P. Iacob

Încă de seara i-am spus infirmierei de la garderobă că am nevoie de haine, pentru o întâlnire cu cineva în oraş. Mi le-a dat, după o lungă ezitare, privindu-mă cu ochi iscoditori şi spunând că nu ar trebui să facă asta, eu fiind „proaspăt” operat, fără bilet de voie, semnat, parafat, bla, bla, bla... Hainele le-am ascuns în valiza de sub pat. A doua zi, am privit cuminte, ore în şir, bucata mea preferată de plafon și după ce a plecat asistenta care-mi schimbase pansamentul, m-am îmbrăcat în grabă, am înfăşcat valiza și am ieşit în curtea pavilionului. ­

Am trecut nonşalant pe lângă ghereta portarului care, ­văzându-mi valiza, şi-a închipuit probabil că sunt vreun pacient care s-a externat.

La Gara de Nord erau cozi imense și un vacarm de neînchipuit! Am reuşit, cu chiu cu vai, să cumpăr un bilet fără loc la ultimul tren al după-amiezii. Când am ajuns la tren, dezastru! Vagoanele erau deja pline şi cu mare greutate, împins de alţii din spate, am reuşit să urc pe scara penultimului vagon, şi să înaintez câţiva paşi în aşa-zisul „burduf”, spaţiul de trecere care separa vagoanele și care îmi devenise acum loc de îpetrecere” a celor câteva ore până la sosirea în B. După un timp, incomensurabil, când făceam deja corp comun cu ceilalţi „burduşiţi”, rana de la gât se contracta şi pulsa ca o inimă, mâna în care ţineam valiza îmi amorţise, iar în ţăcănitul roţilor de tren mi s-a părut că regăsesc ritmul şi respiraţia poetului moldav din salonul 4 al pavilionului, cel care recita versurile magice ale lui C.S., alt poet de vază din Baad: „Consolează-mă, consolează-te, consolaţi-vă!” Mă simţeam ca-ntr-un decor tarkovskian printre figurile crispate din jur; încercam să nu calc pe damigene, sacoşe, rucsacuri, cutii pline de cadouri şi alte bagaje, şi, purtat în stânga şi-n dreapta de valul uman dirijat de mişcările trenului, am simţit la un moment dat că valiza îmi scapă uşor-uşor din mână, şi n-ar fi fost mare pierdere acel martor tăcut al avatarurilor mele, dacă n-ar fi fost şi depozitarul măruntelor mele daruri cumpărate fugitiv de la un chioşc din apropierea gării: o brăţară ieftină pentru mama, o loţiune de ras pentru tata, o maşinuţă chinezească de plastic pentru fratele meu... Nu puteam să mă aplec să o recuperez din cauza aglomeraţiei, bandajul de la gât dădea semne că vrea să se desprindă, nu puteam vorbi pentru că limba mi se umflase de la pastilele pe care le luasem preventiv pentru greaţă; eu nu mai eram eu şi înserarea a căzut şi ea ca un stol de păsări negre peste ferestrele trenului... De fapt, până atunci nu zărisem nimic, şi nimicul era singurul meu reper într-un tren care mă ducea acasă. Într-un final am reuşit să mă apropii de uşa vagonului, dar până acolo m-am împiedicat de piciorul cuiva, m-am dezechilibrat şi cu vârful ghetei am atins un obiect cunoscut: valiza mea! Am prins-o cu amândouă mâinile şi m-am grăbit să cobor pentru că trenul se oprise şi am văzut câteva siluete familiare prin fereastra aburită a uşii vagonului: lampadarul în formă de E, turnul şi pasarela inconfundabilă a gării din B. Era noapte deplină şi în oraş nu mai circula nici o maşină. Am pornit pe drumul drept, până la strada mea, şi-n fiecare casă mi se părea că luminează câte-o stea. O lună plină începuse să se înalţe-n faţa mea. Zăpada fosforescentă lumina şi ea. Gândeam, mergând pe Calea mea Lactee, şi gândul meu se lumina, căci mai era puţin până la miezul nopţii, când Se va naşte marea Stea! Aşa era atunci strada Luminii, strada mea, şi casa părintească, cu mama şi cu tata-n prag uimiţi că am sosit ca să le cânt lor, neştiută, colinda mea, colindă mută!

Şi acum îmi mai stăruie în minte beteala din hârtie colorată şi nucile îmbrăcate-n staniol din bradul care împărăţea în hol. Nimic din tot ce-a fost nu va mai fi, căci tata nu mai e, mama s-a dus şi ea într-o seară, fratele meu clădeşte castele de nisip în altă ţară.

Strada Luminii mai există, şi e frumoasă de Crăciun, chiar şi acum când nu ne mai găseşte şi e tristă... (Dintr-un jurnal aievea, 24.12.1993)


Crăciunul e acasă

Moni Stănilă

M-am născut într-o felicitare de Crăciun. Dealurile împădurite necesare, râul limpede, biserica pe deal, zăpadă până la genunchi și colindători din timpuri apuse.

În Ajun, primii colindători sunt copiii, apoi urmează Stelarii, numiți în alte zone Irozi. E totuși mai corect să îi cheme stelari, fiindcă sunt cei care Îl găsesc pe Dumnezeu urmând steaua. Ținuta lor este una încântătoare și diferă de la sat la sat. Recunoști cu ușurință stelarii din Luncani sau Românești.

Următorii colindători sunt sătenii, care vin cu părintele Adrian. Iar ultimii, când noaptea deja a intrat în sat, vin dubăii. Dubăii (dubași) sunt un fel de călușari de iarnă, care există doar pe Valea Mureșului și în Țara Făgetului. Ei au repertoriu de colinde, jocuri și au și o capră. Jocul caprei e momentul meu favorit, fiindcă în timpul jocului ea moare și învie. Cred că mai mult nu are rost să explic. Jertfa caprei și învierea e strâns legată de versurile: îAsta-i capra cea voinică /lupu-n coarne mi-l ridică”. Nu e o capră ca cele din Moldova. Mică. E o capră de doi metri. Și rolul ei, dincolo de divertisment și de a conduce pe străzi dubăii, mergând înaintea tuturor, e exact să execute acest dans impresionant. Când nu sunt acasă de Crăciun, mă uit pe youtube la capra filmată acum câțiva ani în satul tatălui meu și lăcrimez un pic.

E un Crăciun minunat acolo. Același, astăzi, ca cel din copilărie. E mare lucru să pot face această afirmație. La noi în sat sărbătoarea e mereu reluată. E o bucată de rai în Tomești și în satele din jur, din seara Ajunului până-ntr-a Crăciunului, cum spune colinda.

Aș mai adăuga ceva, în pădurea noastră nu prea s-au amestecat comuniștii. La noi Crăciunul a fost chiar și atunci. Și a fost exact ceea ce e (și ce n-ar trebui niciodată să treacă pe locul doi): Nașterea Domnului. Cu Liturghie, împăr­tășanie și multă, multă bucurie.
 

Unde e Crăciunul de altădată?

Nicolae Năciuţ

Crăciunul copilăriei mele e dintr-o altă lume, dintr-o altă poveste. Nici nu-mi vine să cred că cel mai potrivit ar fi să spun despre acei ani că îau fost odată ca niciodată”. Ca într-un basm.

De sărbători însă eu am fost un copil cuminte. Întâmplările copilăriei din perioada Crăciunului strălucesc în firescul lor, venit din atmosfera sărbătorii religioase. Şi pregătirea pentru acele zile de Crăciun pleca de la înnoire, pe care o aşteptam de la Paşte, în fiecare an. De Crăciun mi se cumpărau haine noi - căciulă din blană de miel, un paltonaş, pulover croşetat de mama, pantaloni făcuţi de una din femeile din sat pricepute la croitorie (şi care avea maşină de cusut Singer”) şi... ghetele. De fiecare dată eram parcă altul, până când mă obişnuiam cu straiele de sărbătoare. Deja nu se mai purtau straie tradiţionale, oraşul dădea năvală peste noi, unii începuseră chiar să meargă la şcoală, la Bistriţa.

În Chintelnicul meu bucuria supremă a Crăciunului era zăpada. Dacă nu era zăpadă era vai şi amar de ghetele mele, care trebuiau să facă faţă noroaielor şi întunericului de pe uliţele satului, pentru că nu mă săturam niciodată de stat afară. Nici măcar foamea nu mă aduna de pe uliţe.

Cel mai important lucru pentru Crăciunul meu era însă colindatul din Ajun. Nu rămânea casă necolindată şi traista pe care o purtam peste umeri o umpleam de mai multe ori cu colăcei, mere, nuci. Nu se dădeau bani la colindat. Ştiam unde trebuia să colindăm întreg colindul, în primul rând la neamuri, iar apoi la cei pe care-i ştiam darnici. Ştiam mai multe colinde şi le cântam bine orientaţi.

Nu colindam niciodată singur, dar nici prea mulţi, trei-patru, pentru că nu riscam să se împartă darurile la o ceată întreagă. Nu colindam afară, ci la uşă, iar apoi eram poftiţi în casă. Peste tot mirosul de cârnaţi şi sarmale ne învăluia, stârnindu-ne poftele. Copiii colindau ziua, iar tinerii şi bătrânii până în târziul nopţii, dar adesea se auzeau colindători până spre ziuă, căci cei mai în vârstă poposeau în mai multe locuri, fiind omeniţi cu mâncare şi băutură. N-am făcut nici un fel de năzbâtii de Crăciun, şi mergeam cu părinţii la biserică în toate zilele Crăciunului.

Şi-apoi Crăciunul n-a mai putut fi vesel. Rămas fără mamă, nu mai ştiam, nu mai puteam să mă bucur. Multă vreme, Crăciunul a fost trist fără ea. Iar eu am rămas cu nostalgii nevindecate nici acum.
 

Nouă suflete pentru un Crăciun frumos

Călin Sămărghițan

Eram 5 fraţi, doi băieţi şi trei fete, în casă 9, cu mama, tata, bunicul, bunica şi străbunica, iar cât timp ai mei făceau bradul, în Ajun, noi stăteam şi ne jucam în altă cameră. Sau ascultam muzică la pickupul bunicilor. În decursul unui an primeam cam de trei-patru ori jucării cadou, dar cel mai frumos era întotdeauna de Crăciun. Odată a fost o maşină teleghidată căreia i se aprindeau farurile şi semnaliza când schimba direcţia. Altădată un trenuleţ electric pe care l-am păstrat până când am plecat în armată. Ştiam să desfac locomotiva, îmi plăcea mirosul aproape de ars al motoraşului electric. Sau o maşină de plastic căreia i se deschideau uşile şi cu care mă jucam pe caroiajul păturii de pe patul părinţilor. Era plină de intersecţii.

A doua zi dimineaţă mergeam la biserică, dar aveam voie de Ajun să ne jucăm până mai târziu.

Ajunul Crăciunului era singura dată când plecam foarte, foarte împăcat la culcare. Ştiam că a doua zi, de dimineaţă, jucăria cea nouă mă aştepta negreşit să mă joc cu ea. Şi atunci nu aveam doar o seară la dispoziţie, ci ziua întreagă.
 

Bradul salvator

Florentina-Loredana Dalian

Nu știu de ce tot amânasem în anul acela până în ultima zi să cumpăr bradul. Și nu știu cum s-a făcut că n-am mai găsit nici măcar o crenguță. Fusese viscol, mașinile nu mai ajunseseră. Nu brad natural, nu artificial, nimic! Ce-i voi spune copilului? El știa că bradul îl aduce Moș Crăciun. Să-i pătez obrazul, nevinovat, moșului ăluia, să-i spun că s-a țicnit, c-a dat în Alzheimer, c-a uitat, amețitul, adresa? Dar orice i-aș fi spus, efectul va fi fost același: „Vasăzică, pe mine m-a uitat Moș Crăciun, deși am fost cuminte”.

Mă îndreptam abătută spre casă, nevenindu-mi să intru, parcă tot așteptam să-mi vină salvarea de undeva, deși eram conștientă că n-are de unde veni. În scara blocului, am mai avut o speranță. Am văzut-o pe vecina mea cu un braț de crengi în mână. Nici ea nu mai apucase brad, dar măcar avea crengile, tot era ceva. Am rugat-o să-mi dea și mie măcar una, una singură. Eram dispusă să-i dau pe ea cât pe un brad întreg, tot aveam banii pregătiți. Nu s-a-ndurat. Că unele le pune colo, că pe altele - dincolo... În fine, n-am mai stat să-i ascult argumentele.

Soneria. Omul acela, prieten, s-a scuturat de zăpadă, s-a făcut comod și aștepta să-i pun înainte ceva de mâncare și chiar de băut, să se dezmorțească. Și-a dat seama repede că nu eram în apele mele. M-a întrebat și i-am spus ce-i cu mine. Îl văd ridicându-se deodată, de unde nici nu apucase să-și dezghețe mâinile, punând șuba la loc, căciula, mănușile...

- Ce faci, unde pleci?

- După brad. Cum o să stea copilul fără brad? Unde o să-i pună Moșul cadoul?

- Nu găsești, nu înțelegi că am căutat peste tot?!

- Nu-i treaba ta! Mă-ntorc, ajung înaintea Moșului, a mai zis până să dispară în noapte.

Trecuseră ore, nu credeam că mai vine. Într-un târziu, aud soneria din nou și-l văd printre crengi.

- Ia! Ți-am adus doi, să-l alegi pe care-ți place.

- Ce-ai făcut? De unde...

- Ce era să fac? M-am întors la țară, am luat fierăstrăul și i-am tăiat. Mai greu a fost că era să nu mai ajung, drumul e înzăpezit. Am plătit unul cu tractorul. Simplu. Ia uite la ea, doar nu credeai c-o să rămână copilul fără brad! Câtă vreme mai sunt bărbați pe lume, n-au voie să plângă nici copiii, nici femeile.

O spunea firesc, în felul brutal, țărănesc, iar eu nu-mi reveneam din uimire. Am ales unul din cei doi brazi, de-abia l-am băgat pe ușă.

- Te rog să i-l duci pe celălalt vecinei.

- Tu de ce nu i-l duci?

- Pentru că m-aș abține cu greu să i-l dau în cap. I-am cerut mai devreme o creangă și n-a vrut să-mi dea.

- Atunci, lasă că i-l dau eu în cap.

Bradul era imens, cu trunchiul gros, n-aveam suport adecvat pentru el, l-am rezemat cumva strâmb de perete. Dar a fost cel mai frumos brad pe care l-am avut vreodată. Și ce mult m-am bucurat că Dumnezeu a lăsat bărbați pe pământ! Câtă vreme sunt ei, nici copiii, nici femeile n-au voie să plângă.

Așa mi-a spus omul acela odată, demult, într-un Ajun de Crăciun.
 

L-am văzut sau nu pe Moș Crăciun?

Robert Șerban

Toată copilăria am încercat să îl prind pe Moș Crăciun și de fiecare dată mi-a scăpat printre degete, așa cum, uneori, zăpada nu se strânge în bulgări, ci iese din pumni ca o cremă de cocos.

Am copilărit la țară, unde era o sărbătoare continuă, din prima și până în ultima zi a anului. Adevărat, în preajma Crăciunului, în camera de zi, în cea în care ne petreceam cu toții timpul - eu mai mult sub masă, unde, protejat de fața de pânză ce o acoperea și care cădea până aproape de pământ, îmi delimitasem universul și îl exploatam... ludic, ajutat de jucării și de imaginație -, apărea bradul, pe care, cu aportul bunicilor și al părinților, îl împodobeam cu frenezie și cu de toate. Apoi, în fiecare seară de Ajun mă străduiam să nu adorm, ca să-i spun lui Moș Crăciun poeziile învățate până atunci și să-i dovedesc, astfel, că sunt un băiat bun, ce-și merită cadoul.

A doua zi, când făceam ochi, sub brad se aflau darurile pe care Moșul mi le adusese chiar la puțin timp după ce eu adormisem - îmi spuneau ai mei. Mi-era ciudă că ratasem la... mustață atât de așteptata întâlnire, cred că am și plâns de vreo două-trei ori din cauza asta, iar la Ajunul următor, strădania mea de a da mâna cu generosul purtător de barbă și de a-i spune, cu patos, vreo două, chiar trei poezii în care era personaj principal se întețea, odată cu focul alimentat continuu de bunicul patern, cu coceni, surcele și, uneori, cu lemne. Dar un alt moș, Ene, era întotdeauna mai rapid decât Crăciun... Şi povestea se repeta. Doar sub brad erau alte și alte daruri de la El.

Cred că o dată, totuși, am zărit o barbă albă pe la fereastră, dar nu sunt sigur că nu e o lucrare a memoriei mele, o dorință ce, datorită intensității ei, a modificat, încet, încet, realitatea, devenind chiar ea Realitate. O să verific asta cu prima ocazie. În curând, adică, fiindcă o să-mi reîntâlnesc părinții și o să-i întreb, la luminițele bradului și în mirosurile Sărbătorii, dacă l-am văzut sau nu pe Moș Crăciun.