Despre filmele româneşti, numai de bine

De ceva vreme, chioşcurile de ziare scot la vânzare tot mai des un produs cultural tocmai bun în vreme de criză: DVD-ul cu filme şi chiar piese de teatru. Cu ocazia asta, cine a pierdut marile premiere cinematografice româneşti ale ultimilor ani nu poate decât să se bucure: după ce le vizionează la preţ bun, le păstrează, apoi, în bibliotecă.

De la savuroasele - pentru cine gustă umorul negru - "A fost sau n-a fost" şi "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii", ambele producţii ale anului 2006, până la izbutitul "Marţi, după Crăciun", cu premiera în septembrie 2010, o mulţime de filme româneşti pot fi cumpărate acum de la chioşcurile de ziare, fără disconfortul că suntem presaţi de ora fixă înscrisă pe biletul de cinematograf, ori de preţul piperat. Apoi, o peliculă pe DVD poate fi vizionată oricând şi, dacă are suficiente calităţi, poate fi oferită în dar, mai departe, celor dragi. Aşa voi proceda cel puţin în cazul filmului "Marţi, după Crăciun", o producţie în regia lui Radu Muntean, cu Mirela Oprişor, Mimi Brănescu şi Maria Popistaşu în rolurile principale. Un film despre familie - familia tradiţională, formată din copii şi părinţi, dar şi din socrii exemplari (unul dintre ei, socrul mare, Nucu, interpretat de Victor Rebengiuc care are puţine, dar sclipitoare apariţii) -, armonie, un cămin la care s-a muncit îndelung, vreme de zece ani, un apartament cochet şi mobilat cu tot ce-i trebuie, un copil, răsfăţat de toţi cei din jur, căruia nu-i lipseşte nimic din ce poate oferi societatea de consum unui copil, care ia lecţii de pian, şi a cărui creştere e monitorizată intens de părinţi şi bunici. Adriana, Paul şi Mara, fetiţa de 8 ani, întemeiază, aşadar, o familie-model. Mai mult de-atât, profesiile părinţilor indică, pentru România de azi, o anumită detaşare faţă de grijile financiare. Nu sunt, cu toate astea, nişte împătimiţi ai banilor. Discută cu ironie când amicii lor cheltuiesc nejustificat, iar în magazine se comportă cumpătat. Relaţia lor, întreaga ascensiune familală până la urmă, în interiorul căreia până şi socrii sunt privilegiaţi, e fondată pe un vizibil echilibru. Dar acest echilibru e plătit, într-o bună zi (marţi, după Crăciun), cu un preţ absurd. "Trebuia să se întâmple şi asta!", exclamă Adriana, sub stare de şoc, când află de la soţul ei că acesta o înşală cu o altă femeie, de câteva luni. Aşadar nu află nimeni că e bolnav incurabil şi nici nu se produce vreun accident automobilistic. Lucrurile par că au rezolvare, şi totuşi n-au. Odată adulterul comis, faptele se pot trece cu vederea cel puţin de ochii copilului şi ai bunicilor acestuia. Dar în conştiinţă, cum rămâne? Realitatea conştiinţei În conştiinţă, lucrurile nu mai sunt la fel de simple. Adulterul nici n-ar fi existat pentru familie dacă Paul n-ar fi avut un moment de sinceritate şi nu şi-ar fi deschis sufletul soţiei. Adriana reacţionează ca orice femeie al cărei destin sănătos, bine gestionat, fusese ferit până atunci de neplăceri. Se înfurie şi condamnă atitudinea bărbatului pe care îl acuză de ipocrizie când acesta afirmă că suferă. Pe scurt, îl face cu ou şi cu oţet. De partea cealaltă, realitatea ne-o arată pe Raluca, doctoriţa stomatolog de care e îndrăgostit Paul şi la cabinetul căreia acesta îşi duce în repetate rânduri fetiţa la consult. De fapt, aşa se şi deschide filmul: o imagine destul de "despuiată", cu cei doi amanţi tachinându-se după o scenă de dragoste. Apoi, secvenţele se succed cu eroul nostru în rolul lui Pristanda, când pe stânga, când pe dreapta, când cu amanta în braţe, când cu soţia şi copilul la masă. Şi totuşi, în afară de fulgerătoarea iubire interzisă, personajul nu are nimic burlesc. Nu are vicii. Munceşte. E un bun familist. Îşi iubeşte fetiţa. E generos. Bun. Ce s-a întâmplat? Deşi cei doi soţi discută aprins, pe un ton ireversibil, despre divorţ, deşi bărbatul îşi ia încet-încet lucurile şi se mută în casa amantei sale, ultima secvenţă ne pune la punct în privinţa previziunilor. Paul petrece Crăciunul împreună cu părinţii săi şi fetiţa. Cu toţii o aşteaptă pe Adriana. Aceasta întârzie, ţinându-ne cu sufletul la gură. Dar în cele din urmă soseşte! Şi totul se întâmplă de parcă nimic n-ar fi fost. O comunicare firească între cei doi soţi care, în complicitate cu bunicii, strecoară cadouri sub brad, de dragul copilului, în timp ce colindătorii cântă "Steaua sus răsare…" Actori dezinvolţi, cadre curate Ce ar mai putea urma, pare că şi regizorul, Radu Muntean, care introduce genericul, se întreabă. Minciună, atunci când nu mai sunt sentimente, de dragul familiei, sau adevăr şi durere, în fond, mai multe vieţi distruse, de dragul iubirii? Dilemele fără răspuns ale lumii moderne. Dar această temă, banală în ultimă instanţă, e susţinută mai cu seamă de dialoguri. Care sunt fireşti, atât de fireşti, încât ne îndepărtează cu mult de prejudecata că într-un film românesc actorii nu se comportă natural. Actorii sunt cu desăvârşire dezinvolţi, iar pelicula, extrem de curată, aminteşte de transparenţa filmelor lui Nae Caranfil. La douăzeci de ani după căderea regimului comunist, cred că ne putem mândri că România are cu ce să se înscrie în circuitul cinematografic internaţional.