Despre “Icoanele Învierii” în Biserica “Sfântul Silvestru”

În biserica Parohiei „Sfântul Silvestru” din Bucureşti a avut loc duminică conferinţa cu tema „Icoanele Învierii”. Conferinţa a fost organizată de Serviciul Cultural din cadrul Comitetului parohial, avându-l ca invitat pe dl acad. prof. dr. Sorin Dumitrescu, care este prezent în viaţa comunităţii noastre atât prin participarea la slujbele Bisericii, cât şi prin icoanele pe care le-a pictat pentru înfrumuseţarea lăcaşului de cult şi pentru nevoia duhovnicească a credincioşilor: icoana Maicii Domnului cu Pruncul, icoana Sfântului Silvestru, icoana Mântuitorului Hristos, precum şi cea a Sfântului Ioan Evanghelistul.

Evenimentul a reunit oameni din domenii şi de preocupări diverse, preoţi, diaconi, credincioşi ai parohiei, pictori, iconari, arhitecţi, arheologi, medici, studenţi şi masteranzi, precum şi artişti populari (dl Grigore Leşe), desfăşurându-se, „nu întâmplător, ci proniator” - cum spunea pr. Constantin Galeriu -, în Duminica Mariei Egipteanca, ea însăşi o pildă iconică vie a Învierii.

Întâlnirea a fost structurată în două părţi. În prima parte s-a proiectat un film despre icoană în general, punctat cu intervenţii edificatoare asupra subiectului ale maestrului Sorin Dumitrescu. În cea de-a doua parte, discursul s-a axat în special pe icoanele Învierii.

Perspectiva a fost una comparativă. Dacă viziunea hristică a Occidentului de după schismă, preluată şi de cinematografia şi arta modernă, abundă de sentiment, cea a iconografiei bizantine este una transfigurată şi transfiguratoare, lipsită de pietismul sentimentalist edulcorant (dacă aceasta poate fi socotită o lipsă), dar revelatorie şi în acelaşi timp de o metalogică epifanică. Iconarul nu aşază în icoană propria stare, fie ea şi evlavioasă, nici propria viziune icono-logică, ci urmăreşte deschiderea către Celălalt, către Duhul care suflă şi insuflă - nu simplu inspiră, inspiraţia fiind prizonieră imanenţei -, pe când suflarea Duhului aparţine transcendenţei absolute a lui Dumnezeu.

Problema este una de domeniul paradoxului: cum zugrăveşti în icoană alteritatea absolută a lui Dumnezeu; cum, în icoană, să încapă Cel neîncăput şi să se vadă Cel nevăzut? Prăpastia dintre firea noastră creată şi firea lui Dumnezeu cea necreată este tranşantă şi pare de nerezolvat. Icoana este cea care exprimă tocmai ceea ce este propriu deopotrivă şi unei firi şi celeilalte, şi anume Persoana. Persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat este acea punte, „acoladă”, care uneşte cele două firi şi le exprimă.

În cazul icoanelor învierii, centrarea se face pe momentul ridicării lui Adam şi a Evei - şi prin ei a toată firea omenească - de către Hristos. Această simplitate a scenei Învierii deschide în faţa creştinului dreptcredincios o inepuizabilă taină. Când negrăitul a început să lipsească din icoana Învierii, ea s-a transformat în tablou religios ce înfăţişează o scenă în care personajele abundă, în care morfologia anatomică ia locul formelor transfigurate, şi toate acestea pentru a suplini această lipsă de nesuplinit. Rezultatul a fost unul contradictoriu: icoana nu doar că nu s-a îmbogăţit, ci a sărăcit teribil, devenind de o platitudine cronică. Icoana nu are nimic în comun cu tabloul religios. Dacă cel din urmă este voit irezistibil, icoana este de o discreţie diafană. Ea exprimă Duhul lui Dumnezeu care doar propune şi nu siluieşte, pe când tabloul religios frapează printr-o atracţie hipnotică.

Pictorul Renaşterii urmăreşte o morfologie anatomică încercând să înfăţişeze un Hristos terestru, pe când iconarul sfidează anatomia nu din încercarea de a frapa, ci pentru a exprima neînţelesul plin de înţelesuri, transfigurarea trupului prin înviere.

Există obiceiul ca pe pieptul repausaţilor ortodocşi să se pună o icoană care, atenţie, este luată înaintea coborârii trupului în groapă. De ce? Pentru că icoana, orice icoană, este chipul Învierii. Ca şi sfintele moaşte. De aceea ea nu poate rămâne în mormânt.

Icoana Învierii exprimă cel mai bine rugăciunea liturgică: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun ai fost Hristoase cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le Cela ce eşti necuprins”. Giulgiul de la Torino nu este doar dovada morţii lui Hristos, ci este mai ales a învierii Lui, pentru că Cel ce a fost înfăşurat cu ele a lăsat mormântul gol.

Această perspectivă pe care a deschis-o prezentarea domnului Sorin Dumitrescu nu este doar o teoretizare de iconografie, ci o viziune teologică care vizează însăşi viaţa duhovnicească a creştinului şi raportul lui cu lumea pe care icoana o împărtăşeşte. (Pr. Cristian Galeriu şi Protopsalt Mihai Cozariu)