Despre începuturi
Pe lângă duminicile celor trei perioade ale anului bisericesc (Penticostar, Octoih, Triod), există şi şase duminici de dinainte şi de după unele mari praznice (Înălţarea Sfintei Cruci, Naşterea Domnului şi Botezul Domnului), care intensifică sau întreţin sentimentul bucuriei duhovniceşti al momentelor mai sus menţionate.
Aşa este duminica aceasta, una care ne pregăteşte pentru întâmpinarea zilei Sfintei Cruci. De fapt, dacă stăm bine să ne gândim, cele şase duminici speciale, toate plasate în perioada Octoihului, încadrează trei evenimente diferite din istoria mântuirii, momente de început ale unor lucrări dumnezeieşti ale Fiului: 25 decembrie - începutul mântuirii noastre; 6 ianuarie - primirea Botezului de la Sfântul Prooroc Ioan şi începutul propovăduirii Mântuitorului Iisus Hristos, iar 14 septembrie aduce aminte de biruinţa asupra morţii şi de Cel ce a biruit păcatul prin patima Sa de bunăvoie, de naşterea în chip nevăzut a Bisericii.
Noi ne oprim doar asupra sărbătorii din 14 septembrie, prilej cu care, fără doar şi poate, ne ducem cu gândul la Răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos. Desigur, din punct de vedere istoric, în ziua de 14 septembrie s-au petrecut două episoade care justifică cinstirea Sfintei Cruci la mijlocul lui răpciune: înălţarea solemnă, în văzul tuturor, a lemnului Sfintei Cruci sfinţită de Sângele Domnului, de către episcopul Macarie al Ierusalimului (în anul 335) şi readucerea Sfintei Cruci de la perşi, în anul 629, în timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul tuturor la 14 septembrie 630.
Pericopa scripturistică citită în această duminică (Ioan 3, 13-17), foarte scurtă, prezintă în numai cinci versete una dintre prefigurările Crucii în Vechiul Testament, dar şi justificarea jertfei celei sângeroase a Domnului: iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu pentru omenire.
Textul este extras dintr-o convorbire a Mântuitorului cu Nicodim, unul dintre membrii Sinedriului (forul conducător al poporului vreu), înţelept care căuta cu sinceritate împărăţia lui Dumnezeu şi Îl recunoştea pe Iisus ca Om al Lui. Pentru înţelegerea profunzimilor atinse în această discuţie se recomandă citirea întregului dialog (Ioan 3, 1-21), precum şi a textului de la Numeri (capitolul 21), unde ni se prezintă episodul înălţării şarpelui în pustie de către Moise.
Cert este că această duminică ne poartă cu mintea la sacrificiul izvorât din dragoste, inexplicabil şi inacceptabil pentru unii, pe care Fiul lui Dumnezeu l-a făcut pe Golgota. Dar toată opera de mântuire a lumii este una explicabilă şi justă dacă se pleacă de la o logică firească, în care Dumnezeu este Părintele ceresc al întregii creaturi. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (versetul 16).
Şi cum putem să scăpăm de pieire, ba, mai mult, să dobândim viaţa de veci? Prin credinţă, „ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (versetul 15).
Aşadar, pe scurt, în ton cu Evanghelia acestei duminici, orice început trebuie să fie cu credinţă. Căci aş spune că, la acest început de an bisericesc, acesta ar fi îndemnul pe care îl extragem din aceste prime sărbători ale noului an: exemplul Fecioarei Maria ce s-a încredinţat deplin în mâinile Făcătorului ei, exemplul Sfinţilor şi Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, care au sperat cu tărie în ajutorul de sus, şi pilda fără de pereche a Domnului, Care, din credincioşie faţă de Tatăl, a venit în lume. Pentru toate cele spuse mai sus, se cuvine să oferim credinţa noastră, puţină cum este, şi să nădăjduim în Domnul. Acesta ar fi cel mai bun început pentru noi.