Despre ploaie
E ca și cum aș sta de vorbă cu Dumnezeu atunci când plouă.
Nu îndrăznesc să rostesc nici o vorbă. Tot ce am de întrebat, întreb în gând.
El îmi răspunde cu tunete și fulgere. Nu-și pune toată vocea în primele. Nici măcar a mia parte din ea, ca să nu mă sperii. Și să nu se sperie nici casa noastră cu două odăi, ce tremură mai rău ca mine.
Off, ce prostuță ești, îmi vine să-i spun, dar mi-e teamă c-ar putea să-mi spună și ea tot așa mie!
Dumnezeu nu pune decât o picătură de lumină în fulgere. Tot o picătură și în soare. Ce rămâne de la soare, în stele, ce rămâne de la stele, în lună, ce rămâne de la lună, în licurici, ce rămâne de la licurici, în picăturile de ploaie, iar ce rămâne de la ploaie, în curcubeu.
Cea mai mare parte a luminii, Dumnezeu o pune în ochii oamenilor. Ce rămâne de la oameni, în ochii sfinților, ce rămâne de la sfinți, în candele.
Ploaia e felul în care Dumnezeu îi spune ierbii ce are de făcut. Altminteri n-ar ști cum să fie verde. Cum n-ar ști copacii să fie înalți. Și n-ar ști florile să miroasă frumos.
Mi se pare, atunci când mă uit la ploaie, că oamenii sunt un fel de iarbă. Un fel de copaci și un fel de flori. Eu așa sunt, învățând de la ploaie să-mi fie drag de pământul din care am crescut. Și să aștept, fără să-L întreb pe Dumnezeu când, ziua când o să cresc invers, întorcându-mă în pământ. Poate că va cădea o ploaie măruntă atunci. Din ochii copiilor mei. Și va răsări deasupra casei în care m-am născut un curcubeu!