Despre ţarina în care trebuie să lucrăm
Omul este îndemnat să aibă tot timpul gândul la ceasul morţii sale. Fie că se bucură sau se întristează, fie că e singur sau cu alţii, gândul său trebuie să fie mereu la trecerea din lumea aceasta şi la răspunsul pe care îl va da. Sfântul Isaac Sirul spune că omul trebuie să cunoască la ceasul morţii în ce ţarină a lucrat în viaţa sa: „Cine a primit osteneala lucrării plugăriei tale şi pe cine ai veselit în arena ta, ca să iasă în întâmpinarea ta, în clipa ieşirii tale... Pe cine ai câştigat prieten în veacul viitor, ca să te primească la ieşirea ta?”
Întrebarea Părintelui filocalic poate să conducă la două răspunsuri, dar înainte de a le găsi noi, el însuși ne vine în ajutor: „Dacă ai lucrat până la capăt în ţarina care naşte amărăciune celor ce o lucrează, strigă cu suspin şi cu durere către Dumnezeu..., obrajii tăi să ia culoarea plânsului ochilor tăi, ca să se odihnească în tine Sfântul Duh, şi să te spele de întinăciunea răutăţilor tale. Împacă pe Domnul cu lacrimile tale. Strigă către Domnul!”
De aici, încercăm să înţelegem și noi în ce ţarină trebuie să lucreze omul pentru a dobândi adevărata viaţă care vine de la Dumnezeu şi de a se izbăvi din cursele vrăjmaşului şi ale propriei sale firi. Uneori, mai degrabă este atacat omul de firea sa cea păcătoasă şi de voia aplecată spre lenevire decât de uneltirile ce-i vin. Să vedem ce este ţarina bună şi care este cea rea de care trebuie să ne ferim pentru că este, aşa cum spune mai sus, născătoare de amărăciuni.
Sfântul Isaac Sirul ne spune că lumea este ţarina cea rea de care trebuie să ne ferim: „Nimeni nu se apropie de Dumnezeu decât dacă se depărtează de lume. Iar depărtare nu numesc ieşirea din ea cu trupul, ci depărtare de lucrurile lumii. Virtutea aceasta stă în odihnirea sau golirea cugetării de lucrurile lumii”. Aşadar, lumea este piedică în calea vieţuirii cu Dumnezeu. Dar ce înseamnă lumea? Căci chiar și de fuge omul în pustie, tot în lume e. Aici se vede discernământul autorului, că zice el să fugi de lucrurile lumii, însemnând fapta trupească, dar şi duhul sau cugetul lumii. Lumea este un ansamblu de lucruri, fapte şi plăceri, care îl despart pe om de Dumnezeu, pentru că mai departe zice Sfântul Isaac: „Frica de Dumnezeu este începutul vieţii celei adevărate a omului. Dar aceasta nu poate să stăruie împreună în suflet cu împrăştierea. Căci inima se rupe de dulceaţa lui Dumnezeu când slujeşte simţurilor. Pentru că înţelesurile cele dinlăuntru sunt împiedicate de simţuri care ar trebui să slujească lor”.
În acest cuvânt nu ni se spune ce este lumea, dar este definită mai mult după efectul pe care ea îl are: împrăştierea, care în alte locuri este numită risipirea minţii. Lumea provoacă împrăştierea şi risipirea minţii. Ni se mai spune că inima omului este mai degrabă atrasă de simţurile care provoacă împrăştierea. Mai învăţăm că simţurile nu sunt ceea ce ni se par, instrumente obiective de cunoaştere a lumii, ci din contră, ele, prin multitudinea stărilor pe care ni le dau, ne duc de la cunoaşterea adevărată a lumii, ne depărtează de înţelesurile cele dinlăuntru. Nu e suficient să auzim cuvântul despre ce trebuie să facem, nu e suficient să citim cele folositoare, ci e nevoie de o depărtare de la cele ale lumii pentru a face poruncile lui Dumnezeu: „Cuvântul despre virtute are nevoie de o inimă care se odihneşte de cele ale pământului şi de îndeletnicirea cu ele. Lucrurile virtuţii nu trezesc gândul omului a cărui cugetare se osteneşte cu grija celor trecătoare, ca să le poftească şi să caute să le dobândească”.
Sfântul Isaac Sirul este conştient că aproape oricine slujeşte trupului mai mult sau mai puţin, că oricine cade pradă poftei şi desfătării trupului cu cele din lume: adică slujirea pântecelui, unirea trupească spre păcat şi semeţia gândului. Dar odată făcute, aceste fapte lucrează în om şi prin amintirea plăcerii care îi aduce iarăşi pofta după ele şi îndemnul de a le face din nou. Fiind cu gândul în lume şi trăind în lucrurile lumii, este cu neputinţă să le uiţi şi chiar să te fereşti de îndulcirea cu ele, chiar fiind și numai din gândirea la ele sau din imaginația lor. În unii oameni se naște ideea că aceste patimi, și în special desfrânarea trupească, sunt fireşti şi că toţi sunt sub stăpânirea lor, sau că, mai rău, sunt sădite sau lăsate de Dumnezeu. Iată că lucrarea aceasta se face şi mai rea, pentru că judecând aşa, ajungem să zicem că e propriu omului să trăiască în păcat, şi nu mai ştim calea cerească de la care am picat, şi nici măcar gândul pocăinţei nu mai avem. Ajungem într-o stare mai cumplită, adică la o înțelegere greșită asupra noastră și a întregii lumi.
Depărtarea de lucrurile lumii nu produce neapărat uitarea plăcerii şi desfătării pe care le-am trăit, dar încet, face ca aceste amintiri ale faptelor trecute să nu mai fie pătimitorii, adică nu mai îmboldesc și mișcă trupul și sufletul numai spre căutarea plăcerii prin chiar simpla amintire a gustării ei, nu mai răneşte inima și nu o mai încălzeşte spre lucruri de ocară, ci ea ne aduce pocăinţă şi smerenie: „Faptele ce se îngrijesc de curăţie nu înlătură amintirea greşelilor trecutului, dar înlătură din minte amintirea întristării şi de aici înainte venirea amintirii în cugetare se face spre folos. Lăcomia sufletului de a se îmbogăţi în virtute covârşeşte pofta văzută a trupului împreună înjugat”, spune Sfântul Isaac Sirul.
Doar un suflet îndreptat spre virtute, spre căutarea căilor lui Dumnezeu poate depăşi pofta care vine din dorirea celor din lume. Dacă nu schimbăm pofta sufletului, ci dorim tot ce este în lume, atunci lumea ne duce la o petrecere trupească, dar mai bine zis dobitocească a vieţii.
Pofta trupului omoară înţelepciunea minţii şi vederea limpede a celor din lume, dar şi a celor duhovniceşti. Fără vederea adevărată, nu putem vedea nici rostul lumii, nici al lucrării lui Dumnezeu. Lumea poate să aibă cuvânt frumos, dar este înşelător dacă nu ai minte înţeleaptă: „Altul este cuvântul faptei, şi altul cuvântul cel frumos. Şi fără cercarea lucrurilor, înţelepciunea nu ştie să îşi împodobească cuvintele ei şi să vorbească adevărul, pentru că nu-l cunoaşte pe acesta”. Inima omului trebuie să fie liberă la chemarea Duhului, trebuie să fie uşoară de poverile grijilor de lucrurile lumii acesteia. Una dintre relele cele mai mari este că omul îşi leagă prea mult inima de vreun lucru, de un gând, de un proiect lumesc şi chiar de un om sau mai mulţi oameni. Legarea bolnăvicioasă de vreun om este o întunecime a minţii omului, o ameninţare pentru libertatea lui şi pentru lucrarea duhovnicească. Legarea pătimaşă de oameni şi de lucruri se vindecă prin exerciţiul ascezei, al nevoinţei către Dumnezeu.