Dezvoltarea afectivă a copilului

▲ În practica medicală, patologia tulburărilor afective este destul de des întâlnită, iar manifestările ei apar după un interval mai lung sau mai scurt ▲ Tulburările comportamentale, stările conflictuale sunt consecinţe ale tulburărilor afective, cu răsunet asupra întregii dezvoltări psihice şi somatice ▲

Pentru dezvoltarea normală a copilului, tonusul pozitiv afectiv are un rol favorabil. Sugarul lipsit de afectivitate se dezvoltă precar. Frustările lui, lipsa alimentaţiei naturale şi apoi înţărcarea bruscă sau contactul brutal cu o colectivitate au repercusiuni de ordin comportamental în perioada sa de şcolar. Din cauza unor traumatisme afective pot să apară unele stări febrile prelungite sau unele sindroame de obezitate. Dezvoltarea pozitivă a trăsăturilor fundamentale ale personalităţii psihice cunoaşte o foarte bună influenţă a educaţiei şi instrucţiei, condiţionate numai de către un climat afectiv echilibrat şi o bună dezvoltare afectivă a copilului. Pe de altă parte, frica, anxietatea, laşitatea, lenea, dezinteresul faţă de muncă, neatenţia, neîncrederea, necinstea, încăpăţânarea, forme negative de manifestare a caracterului, sunt cauzate nu numai de deficienţele educative, cât mai ales de cele afective. Factorii de care depinde, în cea mai mare măsură, dezvoltarea afectivă sunt dragostea şi autoritatea. Încă din perioada de sarcină mama este cuprinsă de simţăminte de dragoste faţă de copil, legături care se statornicesc şi desăvârşesc după naştere, sub efectul pozitiv al alimentaţiei la sân. Caracterul instinctual al dragostei dintre mamă şi copil devine conştient pentru copil pe măsură ce are loc dezvoltarea psihică a acestuia. Încă de la naştere, copilul intră în relaţii cu mediul uman, social şi din natură, care au o puternică componentă afectivă, exprimată prin emoţii şi sentimente foarte variate, cu întreg ansamblul lor de reacţii plăcute sau neplăcute. Primele reacţii afective ale copilului apar foarte devreme, legate de satisfacerea nevoilor sale vitale, apoi, pe măsură ce sugarul creşte, în raport cu primele relaţii stabilite cu persoanele din familie, de cele mai multe ori cu mama, se nasc punţi afective din ce în ce mai puternice. Dragostea răsfrântă asupra copilului se exteriorizează prin manifestări diferite, de la cele mai discrete, până la cele mai excesive, în funcţie de temperamentul părinţilor, atitudinea protectoare, cunoştinţele despre educaţie, ambianţa şi numărul adulţilor din familie, dar şi de locul pe care-l ocupă copilul în familie (primul copil, dorit, băiat/fată). Autoritatea din familie este indispensabilă dezvoltării armonioase a laturii afective a copilului. Caracterul acestei autorităţi trebuie să se desfăşoare în mod unitar şi gradat, blând, dar ferm, calm şi cu precizie, plin de afecţiune reţinută şi ierarhizat între membrii familiei. De obicei, rolul predominant în autoritate îl are tata, iar în afectivitate mama. Autoritatea va fi impusă cu multă justeţe şi discernământ. Excesul sau carenţele de afectivitate şi autoritate determină asupra dezvoltării afectivităţii şi personalităţii copilului multe neajunsuri comportamentale şi educative, greu de corectat. În general, aceşti copii sunt mai încăpăţânaţi, mai fricoşi, cu spirit de revoltă mai dezvoltat şi cu mod de manifestare diferenţiat în familie şi în colectivitate. Odată cu intrarea copilului în colectivitate, se schimbă şi se îmbogăţesc relaţiile lui cu cei din jur. Modul de dezvoltare a afectivităţii din cursul copilăriei este hotărâtor pentru viaţa psihică a adultului de mai târziu. În decursul perioadei şcolare, formele afective (emoţii şi sentimente) se dezvoltă paralel cu dezvoltarea psihică a copilului. Concomitent cu însuşirea şi dezvoltarea limbajului scade modul de reacţie prin plâns şi cresc emoţiile şi sentimentele pe care le trăieşte copilul. Sentimentele morale, intelectuale şi estetice, formate în cadrul social sub influenţa activităţilor şi a educaţiei se dezvoltă mult. În etapa de şcolar mic, dar şi după aceea, formele afective elementare suferă mult mai multe influenţe, dar şi o continuă transformare în conţinutul şi modul lor de exteriorizare. În această perioadă creşte rolul coordonator al sistemului nervos central. Vârsta pubertăţii este dominată de variate şi intense trăiri afective, pe fondul dezvoltării conştiinţei de sine şi în dezvoltarea spiritului critic şi de independenţă. La adolescenţă are loc intensificarea vieţii afective, care capătă profunzime şi orizonturi largi, fiind nuanţată de mediu, preocupări şi interese.