Dialog de taină la fântâna patriarhului Iacov
Legăturile dintre noi, oamenii, sistemul relaţional, exprimarea gândurilor şi a intenţiilor se realizează prin dialog, modul de comunicare dintre oameni fiind limbajul prin care suntem înţeleşi sau care ne ajută să ne înţelegem unii pe alţii. Când oamenii nu-şi mai vorbesc, când gândurile devin povară, neputând fi exprimate prin cuvânt, atunci îşi fac loc starea de izolare şi egoismul care împreună duc la anxietate şi fragilitate sufletească, tot mai evidentă într-o lume a izolării şi autosuficienţei.
Textul Sfintei Evanghelii din a cincea duminică după Învierea Domnului ne oferă un dialog interesant, captivant şi surprinzător, care a avut ca protagonişti pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume să aducă un mod nou de percepţie şi acţiune, având ca scop final dobândirea unei vieţi noi marcate de bunătatea şi fericirea după care năzuim toţi oamenii, şi o anonimă locuitoare a provinciei Samaria, care a devenit cunoscută în toată lumea şi care este şi al doilea personaj al discuţiei ce urmează.
Geografic, fântâna patriarhului Iacov, care s-a luptat cu îngerul Domnului, al cărui fiu Iosif, în diferite momente ale vieţii lui, a prefigurat pe Mântuitorul lumii, se afla în Samaria, provincie evitată de iudei deoarece împrejurările istorice ale invaziei asiriene, reconstruirea templului lui Solomon, au creat ostilităţi, bariere mentale, care nu puteau fi depăşite. În ciuda acestor realităţi, Iisus Mântuitorul intră în Samaria, şi obosit fiind în căutarea celui pierdut, în mijlocul zilei se aşază la fântâna care, pe lângă încărcătura seculară istorică, avea să devină locul unui dialog care va schimba viaţa unei femei, precum şi a unei cetăţi întregi. Dacă apa fântânii lui Iacov a întreţinut secole întregi viaţa biologică a unui întreg trib, acum această apă va deveni un izvor de viaţă nouă sub puterea harului care va schimba lumea şi va apropia pe oameni, unindu-i prin Taina Botezului, făcându-i fraţi între ei şi solidari, având scopul de mântuire/salvare a propriilor suflete.
„Dă-mi să beau“
La această fântână, femeia locuitoare a Samariei, având o viaţă dezordonată şi goală de conţinut, vine să scoată apă pentru a-şi întreţine viaţa. Cunoscându-i starea sufletească, dispoziţia şi dorinţa ce o frământa în aflarea adevărului, Mântuitorul Hristos intră direct în dialog cu ea, descoperindu-i lucruri pe care nu le-a arătat, nici încredinţat cunoscătorilor Legii, apărătorilor ei, farisei fanatizaţi de prescripţiile ei formale.
Tot dialogul este străbătut de o dorinţă directă a Mântuitorului Hristos de a-i deschide ochii sufleteşti întunecaţi, dar şi inima obosită de încercări şi eşecuri care deveniseră pricină de păcat şi înstrăinare de Dumnezeu, Izvorul vieţii noastre.
Pentru a o face să fie directă, Domnul i se adresează în stare de umilinţă (chenoză) supremă: „Dă-mi să beau“ (Ioan 4, 7). Cel ce acoperă pământul cu nori, Cel ce cheamă apa mării şi o revarsă peste faţa întregului pământ cere apă de la o muritoare, însă o cere pentru a-i oferi acesteia ceea ce-i lipsea. În comparaţie cu apa obişnuită pe care o scotea din fântâna lui Iacov, care nu astâmpăra setea oamenilor, fiind nevoiţi să vină mereu să se ostenească pentru a o scoate din fântână, Iisus Mântuitorul vine cu o nouă alternativă la apa din fântână. „Cel ce bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică“ (Ioan 4, 14).
Femeia, auzind aceste cuvinte, se învoieşte şi chiar cere această apă, care va potoli setea sufletească pentru totdeauna a celor ce vor crede în El. Iisus Domnul vorbeşte despre darul Duhului Sfânt pe care-L va trimite în lume, Cel ce va schimba şi rodi în sufletele oamenilor, însă, femeia împovărată de greutăţile zilnice aştepta o viaţă mai comodă. Această confuzie va stăpâni lumea toată şi istoria ei, oamenii vor dori o viaţă cu trai lipsit de griji şi eforturi personale, tentativa de a preface piatra în pâine nu va dispărea niciodată, însă Mântuitorul Hristos vine în lume pentru a dărui „apă vie“ şi „pâinea vieţii“. Cei mântuiţi vor gusta din „izvoarele vieţii“ (Apocalipsă 7, 16-17), darul Sfântului Duh se va da prin Taina Botezului, prefăcându-i în făpturi noi, iertându-le greşelile. Cu alt prilej, Domnul a spus: „Cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din el“ (Ioan 7, 38), însă, pentru a o primi, omul trebuie să o dorească şi să o ceară, de aceea Mântuitorul s-a bucurat văzând că femeia samarineancă Îl roagă să i-o dăruiască.
Trecând peste prejudecăţi, Domnul nu i se descoperă cine este El, ci o provoacă spre o mărturisire a propriei vieţi: „Cheamă pe bărbatul tău!“. Ea nu se ascunde, nici justifică, ci mărturiseşte că Cel ce vorbeşte cu ea este un proroc (Ioan 4, 19), deoarece i-a cunoscut viaţa ei fără să o fi întâlnit vreodată.
Dialogul devine mai captivant când îşi arată nedumerirea vieţii ei, „unde trebuie să se închine şi cum“? Răspunsul Domnului este dat ei şi tuturor celor ce vor crede în El: în noua împărăţie a harului - Biserica, închinarea trebuie să fie sinceră, curată, cu iertare şi bunătate, în Duh şi în adevăr, care are ca scop să ne aşeze pe noi, oamenii, în relaţie vie şi directă cu Dumnezeu, având finalitate sfinţirea şi mântuirea noastră. Această sfinţire va fi posibilă datorită lucrării Duhului, care va curăţi sufletul nostru făcându-l capabil să primească „apa cea vie“ după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Dumnezeu a trimis pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă Avva Părinte“ (Galateni 4, 6).
Cunoaşterea Adevărului este dependentă de cunoaşterea lui Hristos
Odată cu întemeierea Bisericii prin trimiterea Sfântului Duh în lume, cei care se fac părtaşi lucrării harului vor intra prin rugăciune în mod direct în Duh şi Adevăr al cunoaşterii Celui care oferă Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6), fără de Care nu există altă cale de mântuire (salvare) (Faptele Apostolilor 4, 12).
Vorbind altădată, Domnul Cel întrupat ne-a învăţat: „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul“ (Ioan 8, 31-32), deci El este originea Adevărului care-Şi doreşte închinători devotaţi şi sinceri, iar cunoaşterea Adevărului este dependentă de cunoaşterea lui Hristos Mântuitorul Care se află prezent în Biserica Lui, aceasta nefiind altceva decât „stâlp şi temelie a Adevărului“ (I Timotei 3, 15). Închinarea în Duh şi Adevăr ne conduce spre izvorul sfinţeniei, prin lucrările Duhului Sfânt în Biserică, cei ce sunt pe calea adevărului se împărtăşesc din taina sfinţeniei, „pentru ei Eu mă sfinţesc, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr“ (Ioan 17, 19).
Cunoaşterea lui Hristos creează o stare de împlinire şi potolire a setei ce năzuieşte spre veşnicie şi nemurire. Întâlnirea cu El schimbă radical viaţa tuturor, îi face făpturi noi purtătoare de împlinire a vieţii şi dorire de sfinţenie. Femeia samarineancă era pe calea cunoaşterii la început, însă dialogul cu Cel ce este Izvorul vieţii a făcut-o să cunoască şi să dorească să descopere tainele dumnezeieşti. „Ştim că va veni Mesia (Mântuitorul) care se cheamă Hristos; când va veni Acela, ne va vesti nouă toate“ (Ioan 4, 25). Faţă de această mărturisire de credinţă amestecată cu multă nădejde, Domnul descoperă taina Sa: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine“.
Spre deosebire de clasa arogantă, atotsuficientă a conducătorilor spirituali iudei, care mereu îl vor provoca pe Domnul, nu pentru a crede în El, ci pentru a-L prinde într-un cuvânt prin care să-L acuze, Mântuitorul a ales această locuitoare a Samariei pe nume Fotinia pentru a primi asemenea descoperire, deoarece, în ciuda vieţii ei tumultuoase, în ea se afla un suflet sincer înclinat spre adevărata trăire după voia lui Dumnezeu, dar şi pentru a confirma cuvintele spuse mai înainte „vântul suflă unde voieşte“, căci Dumnezeu poate ridica fii lui Avraam din pietre şi sfinţi din oameni păcătoşi, care-şi schimbă viaţa lor, mergând pe calea adevărului şi a vieţii.
Întâlnirea şi dialogul dintre Mântuitorul Iisus Hristos şi femeia samarineancă ne încredinţează de faptul că învăţătura Lui poate fi descoperită şi împărtăşită oricărui om care caută să depăşească surogatele şi nimicniciile vieţii. El nu respinge, ci primeşte, nu ceartă, ci mângâie, nu alungă, ci cheamă orice suflet împovărat de greutăţile păcatului şi înfricoşat de spectrul morţii.
Samarineanca a devenit un misionar al cetăţii Sihar pentru că ea, întâlnindu-L pe Domnul, L-a mărturisit concetăţenilor ei: „Acesta este Hristos, mi-a spus tainele vieţii mele“ (Ioan 4, 29).
Dialogul cu Mântuitorul Hristos este mod de cunoaştere
De câte ori L-am făcut şi noi cunoscut pe Domnul şi Mântuitorul nostru, Cel care ne-a primit să aparţinem Lui prin Taina Sfântului Botez, a Pocăinţei, scoţându-ne din stăpânirea necunoaşterii şi întunericului? L-am făcut cunoscut prin viaţa noastră marcată de adevărata închinare în Duh şi adevăr?
Am devenit vreodată capabili să ascultăm ceea ce El ne vorbeşte, dialogând cu noi cuvintele vieţii veşnice? O cetate întreagă s-a bucurat de prezenţa Lui: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, ci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii“ (Ioan 4, 42).
De câte ori ne-am ruşinat să mărturisim că aparţinem Lui, că am cunoscut o cale care este sigură, unică, ce duce la viaţă, iertare, unde toate neîmplinirile, greutăţile, neplăcerile îşi găsesc rezolvare?
Dialogul cu Mântuitorul Hristos este mod de cunoaştere, schimbare profundă a vieţii şi o continuă înnoire a ei în taina Învierii şi a vieţii la care suntem chemaţi.
Femeia samarineancă reprezintă omenirea mereu însetată, căutătoare de sens vieţii, obosită şi suprasolicitată de provocări şi încercări, care la izvorul apei celei vii descoperă adevărata cale ce duce spre împlinirea tuturor dorinţelor sincere şi responsabile. O clipă de dialog cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos este posibilă printr-o tainică, sinceră şi plină de duh şi adevăr rugăciune.
Un suflet însetat de adevăr, doritor de a-şi răspunde la multele, desele şi nesfârşitele întrebări ale propriei vieţi, găseşte, căutându-L pe Domnul Care aşteaptă să fie invitat pentru a linişti, echilibra şi îndruma, calea ce duce la viaţă. Fără ajutorul, mila şi binecuvântarea Lui, omenirea se va afunda în starea nepăsării, indiferenţei şi lipsei de asumare, care o va îndrepta spre autodistrugere.