Dialogul dintre teologie, filosofie şi ştiinţă - o cale necesară de a înţelege viaţa

▲ Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, la deschiderea Simpozionului „Semnificaţia universului şi valoarea vieţii umane - abordare teologică, filosofică şi ştiinţifică actuală“, Palatul Patriarhiei, Bucureşti, 14 mai 2009 ▲

† Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române În primul rând, dorim să adresăm bun venit tuturor invitaţilor şi participanţilor la Simpozionul „Dialogul dintre teologie şi filosofie“, ediţia a III-a, cu tema: „Semnificaţia universului şi valoarea vieţii umane - abordare teologică, filosofică şi ştiinţifică actuală“, organizat de către Patriarhia Română şi Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional. Ne exprimăm bucuria pentru faptul că Patriarhia Română este gazda acestui eveniment! În România, dialogul dintre Religie şi Ştiinţă este privit cu un interes deosebit. În ultimii 8 ani, Biserica Ortodoxă Română a participat la mai multe proiecte şi evenimente de succes pe această temă. În urmă cu doi ani am inaugurat, la Durău, întâlnirile dedicate dialogului dintre teologie şi filosofie. Întrucât, în spaţiul răsăritean, teologia patristică a fost mereu deschisă spre reflecţia filosofică şi spre ştiinţe, ne bucurăm ca în acest an comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni, în această a III-a ediţie a simpozionului nostru, să deschidem dialogul şi spre o abordare ştiinţifică. De asemenea, am prevăzut, în cea de-a doua zi a programului acestui simpozion, întâlniri de lucru pentru conturarea unui program de cooperare între Patriarhia Română şi universităţile din Iaşi, Bucureşti, Craiova şi Cluj, în vederea dezvoltării unor activităţi de cercetare şi educaţie interdisciplinară. „De ce există ceva mai degrabă decât nimic?“ Ştiinţele şi filosofia pot oferi astăzi informaţii, instrumente, date şi descoperiri semnificative despre univers, despre lumea înconjurătoare, dar şi despre condiţiile socio-economice, culturale şi spirituale în care trăim. Fiecare dintre aceste arii ale experienţei şi cunoaşterii descoperă, într-un fel, atât luminile spirituale ale lumii şi vieţii, cât şi umbrele ameninţărilor societăţii actuale. Gândirea metafizică a ajuns la o întrebare limită privind existenţele, sau fiinţa, care se află în centrul preocupărilor metafizicii: De ce există ceva mai degrabă decât nimic? În strădania de a răspunde unei astfel de preocupări, omul a căutat să găsească răspunsuri tot mai largi, explicaţii tot mai cuprinzătoare sau înţelesuri tot mai adânci privind temeiurile lumii, ale vieţii şi conştiinţei. Dorinţa de a căuta să vadă tot mai departe, de a cuprinde şi înţelege tot mai mult, strădania aceasta neobosită a omului de a merge cu întrebările şi cu căutarea dincolo de răspunsurile pe care le primeşte în lume, toate aceste preocupări metafizice ne arată pe om ca o fiinţă inteligentă şi căutătoare de sens, capabilă să primească în minte noi taine şi sensuri ale universului şi ale existenţei. „De ce este lumea comprehensibilă?“ Pe de altă parte, peste tot în demersul ştiinţelor de cunoaştere a universului, poate cel mai greu de explicat este potrivirea sau compatibilitatea lumii fizice cu raţiunea omului. Albert Einstein a remarcat faptul că, în miezul ştiinţei, cel mai greu de înţeles este propria inteligibilitate a universului. Felul acesta misterios şi minunat în care omul, suflet şi trup, se întâlneşte şi comunică cu lumea creată, sensibilă şi inteligibilă, felul cum simţurile lui percep lumea sensibilă, iar raţiunea lui este capabilă să desluşească înţelesuri cu privire la ea suscită, mai ales pentru ştiinţele recente, întrebarea: De ce este lumea comprehensibilă?1 Fizica, biologia, chimia şi celelalte ştiinţe ale naturii arată astăzi că întreaga alcătuire a lumii se potriveşte admirabil cu nevoile de trai ale omului şi cu imboldurile lui creatoare. Pe de altă parte, ştiinţa fundamentată pe raţionalitatea şi logicitatea naturii2 arată că universul întreg se deschide spre om ca un mesaj copleşitor. El poate fi privit ca un flux de informaţii care conţine întreaga lui istorie şi care fascinează pe om prin lumină. Razele de lumină ale stelelor şi galaxiilor sunt „dovezile“ care ne arată ce se petrece în spaţiu şi timp, în locuri şi vremuri îndepărtate, unde omul nu poate investiga în mod direct. Mai mult decât atât, universul posedă adevărate „telescoape naturale“, care ajută pe om să privească chiar mai departe decât îi permite tehnologia lui şi lumina. S-a dovedit că, într-un mod admirabil, porţiunile din univers unde există mari aglomerări de materie curbează spaţiul în forma unor lentile gravitaţionale gigantice, care apropie imaginile galaxiilor celor mai îndepărtate, mai mult decât o poate face orice alt dispozitiv imaginat sau construit de om. De aceea, pentru un astrofizician, nici o rază de lumină nu este întâmplătoare, nici o radiaţie reziduală nu este fără rost sau fără relevanţă. Fiecare firimitură de materie conţine o lumină preţioasă din copleşitoarea „biografie“ sau istorie a universului, care cheamă pe om la cercetare şi reflecţie, la cunoaştere ştiinţifică şi la creştere spirituală prin noi sensuri şi semnificaţii. „Omul împlineşte rostul lumii“ Pe de altă parte, experienţa vieţii omului în lume, reflecţia pe marginea ei, căutările ştiinţelor şi ale filosofiei descoperă înţelesuri noi pentru el, încât alimentează pasiunea omului pentru a cunoaşte semnificaţia universului şi sensul vieţii lui. Teologia patristică arată că lumea este creată în aşa fel încât să ajute omul înspre creşterea lui spirituală. Lumea este astfel alcătuită ca să-l conducă pe om spre înţelesuri tot mai adânci şi iluminatoare; ea este zidită ca scară pe care omul să poată înainta spre abisurile şi înălţimile ei şi să-i lumineze drumul lui spre Cel Care a pus temeiurile lumii şi Care l-a creat pe om după chipul Creatorului. De aceea, Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „lumea aceasta n-a fost gândită în zadar, nici în deşert, ci pentru un scop folositor şi pentru marea trebuinţă (binefacere) pe care o aduce celor ce există pe pământ, dacă lumea este într-adevăr o şcoală a sufletelor înzestrate cu raţiune şi un loc unde se poate învăţa cunoaşterea lui Dumnezeu, fiind, prin cele văzute şi simţite în lume, o călăuză a minţii pentru contemplarea celor nevăzute“3. Prin aceasta, teologia deschide şi o altă perspectivă, întrucât dezvăluie pe om ca fiind capabil de a primi în el şi altă lumină decât cea fizică, şi anume lumina harului, care comunică omului lucrarea lui Dumnezeu-Omul, Logosul întrupat şi Creatorul universului. Lumina harului îi descoperă omului universul ca fiind spaţiu al creşterii lui duhovniceşti, în care toate se află într-o strânsă legătură cu Dumnezeu. „Întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute (...). Toate s-au făcut prin El şi pentru El“ (Coloseni, 1, 16). Luminată de har, mintea omului poate vedea sau descoperi înţelesurile spirituale ale lumii şi lucrarea lui Dumnezeu în ea. În această lumină a harului necreat, care susţine şi luminează cele create, omul se descoperă şi se deschide şi pe sine ca persoană în dialog cu Dumnezeu Cel personal şi cu semenii, ca persoane umane, printr-o putere înţelegătoare mai cuprinzătoare decât raţiunea, prin cunoaşterea izvorâtă din iubire, în care toate strălucesc cu înţelesuri mai adânci. Omul împlineşte rostul lumii, adică el este finalitatea sau destinatarul universului, pentru că toate înţelesurile universului, pline de raţionalitate constitutivă, nu ar avea sens dacă nu ar exista cineva care să le înţeleagă şi care să crească prin cunoaşterea lor. „Când ştiinţele şi filosofia încetează de a mai fi căi de creştere spirituală, se ajunge la dezechilibru“ Aşadar, şi ştiinţa, şi filosofia, şi teologia descoperă, împreună, şi în maniere specifice, că toată şcoala edificării omului este cuprinsă în înţelesurile creaţiei. În ele sunt puse cele de trebuinţă cugetării noastre, pentru a progresa spiritual în timpul vieţii în lume. De aceea, Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă pe fiecare privitor al creaţiei cu următoarele cuvinte: „Vreau să rămână în tine şi mai puternică minunea creaţiei, pentru ca, oriunde te-ai găsi şi lângă orice fel de plantă te-ai afla, să-ţi aduci aminte cu tărie de Creator“4. Cunoaşterea, ca strădanie a omului de a aduna din univers şi din viaţă înţelesurile duhovniceşti, îl ajută pe om să crească în cunoaştere şi comuniune. Aici pot fi cuprinse toate eforturile şi rezultatele ştiinţelor şi eforturile şi luminile din câmpul filosofiei, ca roade ale raţiunii umane căutătoare şi creatoare de sensuri şi conexiuni. Totuşi, când ştiinţele şi filosofia încetează de a mai fi căi de creştere spirituală, în co-responsabilitate pentru integritatea creaţiei şi calitatea vieţii umane, se ajunge la dezechilibru. Astfel, societatea ştiinţei şi a tehnologiilor a adus cu sine şi numeroase riscuri. Ştiinţele şi tehnologiile întrebuinţate autonom şi pătimaş pot face lumea terestră, această minunată alcătuire complexă şi armonioasă de lucruri şi puteri puse în slujba omului, un câmp al suferinţei. Lumea este deja marcată profund, în unele privinţe şi în anumite regiuni, de dizarmonii, de dezechilibre şi inechitate socială. Identitatea omului este ameninţată de întrebuinţarea fără limite, fără măsură şi fără morală a biotehnologiilor, în timp ce economizarea vieţii tinde să-l transforme pe om într-o simplă unealtă de producţie. Echilibrul ecosistemelor şi speciile vii sunt ameninţate de exploatarea excesivă a resurselor şi de distrugerea habitatelor naturale, în timp ce risipa societăţilor prospere sau opulente contrastează profund cu sărăcia oamenilor din statele subdezvoltate. Tehnologiile consumă sau exploatează tot mai mult resursele planetei, spre un regim de supraproducţie, în timp ce robotizarea ameninţă tot mai mult locurile de muncă. Informatizarea şi globalizarea comunicării ameninţă calitatea relaţiilor interumane şi intra-comunitare, iar societatea spectacolului şi a culturii de consum diminuează dispoziţiile contemplative, preocuparea pentru reflecţia metafizică şi pentru viaţa spirituală. „Ştiinţele şi filosofia pot şi trebuie să intre astăzi în dialog“ În multe aspecte, lumea a devenit deja un loc al suferinţei, al ameninţărilor şi al morţii, pentru oameni, ca şi pentru multe specii de plante şi animale. Din perspectivă creştină, drumul de la întunericul suferinţei şi al morţii lumii create, întunecate de egoism, către strălucirea luminilor ei duhovniceşti este posibil printr-o viaţă în comuniune cu Dumnezeu, ca bază a co-responsabilităţii şi cooperării umane. În provocările actuale, ca şi în căutările neobosite ale omului după un sens, se vede că viaţa nu se poate împlini în mod autonom sau solitar, ci solidar. Toate acestea ne arată că teologia patristică răsăriteană, ştiinţele şi filosofia pot şi trebuie să intre astăzi în dialog. Deschiderea lor ar putea aduce o mai bună înţelegere a semnificaţiilor universului şi a valorii vieţii omului. Punând împreună toate aceste perspective, lumina înţelesurilor spirituale ascunse în univers şi valoarea inestimabilă a persoanei umane, creată după chipul lui Dumnezeu, pot deveni o lumină călăuzitoare pentru condiţia spirituală, socioculturală şi economică a lumii contemporane. De aceea, binecuvântăm pe toţi cei prezenţi la lucrările acestui simpozion, rugând pe Dumnezeu să dăruiască inspiraţie oamenilor de ştiinţă, teologilor şi tuturor participanţilor la dialog, pentru binele spiritual comun. (n.r. - intertitlurile aparţin redacţiei) Note: 1 Michael Heller, Creative Tension, Templeton Fundation Press 2003, p. 143; 2 Paul C. W. Davies, The Universe. What's the point, în vol. Spiritual Information. 100 perspectives on science and religion, ed. Charles L. Harper Junior, Templeton Fundation Press, 2005, p. 135; 3 Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, omil. I, VI, în PSB, vol. 17, p. 77; 4 Sf. Vasile cel Mare, op. cit., omil. a V-a, II, în PSB, vol. 17, p. 121.