Dicționar teologic: catedrală, chivot, clopot

CATEDRALĂ (lat. cathedra) 

Lăcaș de cult de dimensiuni impunătoare. Biserica catedrală este biserica în care își are catedra - tronul - episcopul locului. 

Biserica catedrală este numită simplu și catedrală. Termenul a intrat în limba română pe filieră franceză. În franceză a apărut în perioada carolingiană, când s-a impus altor expresii cum ar fi mater ecclesia sau ecclesia major. Catedrala este lăcașul de cult de referință al unei eparhii. Cu acest cuvânt au fost numite și bisericile mai impunătoare dintr-o eparhie, din oraşele mai mari, reprezentative. Caracterul de biserică catedrală nu este dat doar de măreția unui lăcaș de cult, ci de faptul că acest lăcaș este locul principal în care își exercită slujirea episcopul locului.

Biserica Ortodoxă Română are acum în Bucureşti o Catedrală reprezentativă pentru credinţa majorităţii poporului român și pentru demnitatea sa. Catedrala nouă din București se numeşte Catedrală Naţională pentru că se află în capitala României, având loc aici şi ceremonii cu valoare de simbol naţional.

CHIVOT (gr. kivoton, kivotion - cutie, casetă)

Obiect liturgic ca o cutie de metal prețios, în general argint, aur sau argint aurit, lucrat în formă de bisericuță, o miniatură a bisericii respective sau a alteia, care stă tot timpul pe Sfânta Masă din Sfântul Altar și în care se păstrează Sfânta Împărtășanie pentru bolnavi. 

Chivotul simbolizează năstrapa sau vasul cu mană care se păstra în Chivotul Legii din Vechiul Testament. Chivotele, având destinație sfântă, au fost lucrate cu multă măiestrie, ca adevărate podoabe de artă.

CLOPOT (slav. klapati - a lovi)

Obiect de cult de forma unei cupe alungite, cu partea largă întoarsă în jos și deschisă. De partea de sus, care este rotundă și închisă, atârnă o bară de metal, cu capătul de jos terminat în formă de bulb, care se numește limba clopotului.

Clopotele, indiferent de mărimea lor, sunt turnate, adică confecționate, dintr-un aliaj special în care predomină alama. Clopotele se acționează electric sau „se bat” manual, trăgându-se de o frânghie legată de o bară metalică care constituie un sistem de pârghie, care face ca limba să se miște și să se lovească de pereții clopotului. După ritmul acestor loviri se disting scopurile pentru care se bat clopotele: începutul slujbelor, zilele de sărbătoare, momente importante din timpul serviciilor divine, moartea sau înmormântarea unui credincios.

Scopul clopotelor a fost sintetizat de dictonul pe care îl găsim frecvent înscris pe ele: Vivos voca, mortuos plango, fulgura frango, adică: „Chem pe cei vii, plâng pe cei morți și alung fulgerele”. Clopotele au avut și funcții de utilitate publică, vestind diverse pericole publice: incendii, năvăliri războinice, calamități.

Clopotele au fost folosite pentru prima dată în Campania (Italia) și au fost introduse în biserică de episcopul Paulin de Nolla, în sec. al V-lea. Din Italia au fost aduse în Franța. În Apus ele
s-au generalizat în sec. al VII-lea, iar din sec. al IX-lea s-au introdus și în Răsărit.

Clopotele sunt așezate în construcții speciale numite clopotnițe.