Dicționar teologic: evanghelie

EVANGHELIE

I. Vestea cea bună; Propovăduirea Apostolilor trimiși de Hristos pentru a vesti apropierea Împărăției lui Dumnezeu și posibilitatea câștigării ei prin comuniunea cu Hristos, Dumnezeu Întrupat. 

În Noul Testament, cuvântul „evanghelie” nu se referea la o carte sau la o scriere, ci însemna, înainte de toate, potrivit sensului cuvântului grecesc τὸ ἐυαγγέλιον din care derivă, „vestea cea bună” (Marcu 1, 1), cât și propovăduirea veștii bune.

În literatura clasică, în limba greacă precreștină, cuvântul τὸ ἐυαγγέλιον indica răsplata dată pentru aducerea de vești bune, în special cele legate de victorii în războaie, desemnând, cu timpul, conținutul însuși al acestei vestiri. Mai târziu, cuvântul „evanghelie” a fost aplicat și altor mesaje aducătoare de bucurie pentru popor. 

II. Scriere apostolică care evocă evenimentele din jurul vieții pământești a lui Iisus Hristos, precum și a Persoanei Sale. Se cunosc mai multe evanghelii, însă canonice sunt doar patru dintre ele.

Septuaginta traduce prin τὸ ἐυαγγέλιον un cuvânt ebraic care, în Vechiul Testament, avea aceeași semnifica­ție, de a răspândi vestea bună, în special veștile legate de victoriile lui Israel sau ale lui Dumnezeu, prin poporul ales, asupra dușmanilor săi (Isaia 40, 9; 52, 7; 61, 1). Evanghelia reprezintă vestea cea bună că Dumnezeu a împlinit în Fiul Său Întrupat, Iisus Hristos, toate făgăduințele făcute odinioară lui Israel și că prin El a fost deschisă, astfel, calea mântuirii pentru toate neamurile.

Evanghelistul Marcu își începe relatarea sa cu aceste cuvinte: „Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 1, 1). Această „evanghelie”, în viziunea sa, cuprinde făgăduințele erei mesianice făcute de Dumnezeu lui Israel, care s-au împlinit în Iisus Hristos și care trebuie vestite tuturor oamenilor (cf. Marcu 13, 10). Pentru Sfântul Matei, Hristos este Cel Care vestește „evanghelia împărăției” (Matei 4, 23; 9, 35; 24, 14), iar Sfântul Luca folosește formula verbală εὐαγγελίζειν (proclamarea veștii celei bune) pentru a descrie activitatea propovăduirii evangheliei acestei Împărății (Luca 8, 1; 16, 16).

În viziunea Sfântului Apostol Pavel, „evanghelia” indică mesajul operei de mântuire a lui Dumnezeu în Iisus Hristos. Dintre cele 76 de locuri în care apare acest cuvânt în Noul Testament, 60 se găsesc în corpusul paulin. Pentru Sfântul Pavel, cuvântul ἐυαγγέλιον reprezintă termenul clasic pentru a indica harul lui Dumnezeu, căruia omul trebuie să-i răspundă cu credința sa.

Prima dovadă a folosirii cuvântului „evanghelie” pentru primele patru scrieri ale Noului Testament o avem de pe la anul 150, în Apologia I a Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, în care se vorbește despre „memoriile” Apostolilor, „care se numesc Evanghelii”. 

Noi îi numim pe autorii Sfintelor Evanghelii „evangheliști”, termenul indicând trecerea de la oralitatea mesajului la forma scrisă.

III. Carte utilizată în cult, unde sunt consemnate toate cele patru Evanghelii canonice, împărțite în fragmente, numite pericope, care se citesc pe zile, de-a lungul Anului Liturgic, în cadrul slujbelor bisericeşti.

Aceasta cuprinde, de asemenea, și însemnări privitoare la modul cum se citesc, pe zile, respectivele pericope (fragmente/pasaje). Datorită faptului că se întrebuințează în cadrul slujbelor bisericeşti, Evanghelia nu este doar o carte de cult, ci și un obiect liturgic. Ea se află pe Sfânta Masă (deasupra Sfântului Antimis) și se scoate din Sfântul Altar cu ocazia citirii din aceasta ori pentru închinarea credincioșilor. Fiind un obiect liturgic, ea este împodobită adesea cu coperți metalice, aurite sau argintate, pe care sunt incrustate medalioane cu miniaturi ale Sfinților Evangheliști, cu icoana Învierii Domnului sau Sfânta Cruce.

Evanghelia mai este denumită Evangheliar sau Tetraevangheliar. În Sfânta Evanghelie, fragmentele rostite la slujbe sunt denumite „evanghelii”. Șirul pericopelor începe cu sărbătoarea Sfintelor Paşti.

Există o secțiune unde sunt cele unsprezece pericope ale Învierii, denumite „Evanghelii ale Învierii”, iar după acestea, o altă secțiune unde pericopele sunt citite în ordinea calendaristică a Anului Bisericesc, începând cu luna septembrie până în luna august.

Spre sfârșitul Evangheliarului găsim un alt grup de pericope citite în diverse perioade și la diverse categorii de slujbe și de sfinți. 

De asemenea, la finalul Evangheliei regăsim Evanghelistarul, un tabel cronologic unde se arată cum se face citirea corectă a pericopelor, deoarece acestea variază în funcție de an sau de data Paștilor. La sfârșit, se află o listă care prevede data Paștilor în următorii ani, numită Pascalia.

 

Bibliografie generală:

Alexandru Moldovan, Nicolae D. Necula, ,,Evanghelie”, în Ștefan Buchiu, Ioan Tulcan (coord.), Dicționar de teologie ortodoxă, Ed. BASILICA, București, 2019.