Dimensiunea martirică a monahismului românesc în comunism

În primele veacuri ale istoriei creştine, mărturia pentru Hristos, afirmarea credinţei în El ca Domn şi Dumnezeu atrăgeau după sine, adeseori, moartea martirică. Lumea antică păgână, care nu accepta mărturia despre un Dumnezeu Care S-a făcut om, a suferit, a fost răstignit şi a înviat, precum şi forurile superioare ale statului roman, care îi priveau pe creştini ca pe nişte necredincioşi, duşmani ai statului şi ai tradiţiilor lui, s-au opus cu toate mijloacele răspândirii învăţăturii creştine. În atar condiţii, când apartenenţa la creştinism putea atrage moartea în orice clipă, faptul ca cineva să fie creştin însemna să trăiască cu adevărat doar în vederea vieţii veşnice, adică să trăiască fiind orientat eshatologic.

Patria cea adevărată a martirilor din primele secole nu era cea prezentă, ci cea viitoare, spre care îi şi atrăgea dragostea lor pentru Hristos. Viaţa pasageră, pământească era privită de creştini doar ca un loc de pregătire pentru cea veşnică şi îşi primea valoarea tocmai din această calitate a ei. Moartea martirică era expresia şi încununarea totalei dăruiri de sine lui Dumnezeu din partea martirilor şi constituia jertfirea întregii lor fiinţe de dragul lui Hristos în Care credeau şi pe Care Îl ­cinsteau şi Îl iubeau. Jertfa făcută de martiri dovedeşte dragostea lor desăvârşită pentru Hristos, ca un răspuns la dragostea lui Hristos, Care S-a jertfit pentru mântuirea lor. 

După încetarea persecuţiilor, continuatori ai lucrării martirilor s-au dovedit a fi cu precădere monahii. Mărturia lui Hristos, pe care martirii o dădeau prin moartea lor, cuvioşii asceţi au continuat-o cu dorinţa şi voinţa de-a lungul întregii lor vieţi prin intermediul luptelor pentru credinţă, având drept cauză şi impuls la aceasta aceeaşi credinţă şi dragoste, cu aceeaşi nădejde şi destinaţie eshatologică.

„Străini celor de aici, petrecerea lor este în ceruri”

Sfântul Vasile cel Mare face o frumoasă prezentare a luptei şi martiriului zilnic al monahilor atunci când descrie viaţa călugărilor din Alexandria, Egipt şi Palestina: „Şi într-adevăr am aflat mulţi în Alexandria, mulţi în restul Egiptului, alţii în Palestina şi în câmpiile Siriei şi Mesopotamiei. M-am minunat de înfrânarea lor la mâncare, de stăruinţa în tot felul de munci, am rămas uimit de râvna lor pentru rugăciune, de felul în care se abţineau de la somn şi îşi tăiau orice poftă a firii, păstrându-şi cugetul mereu la înălţime şi nerobit, în foame şi sete, în frig şi golătate, neorientaţi spre trup şi neprimind să cheltuiască vreo grijă pentru el, ci ca şi petrecând într-un trup străin, arătând cu fapta că sunt străini celor de aici şi că petrecerea lor este în ceruri. Minunându-mă de acestea şi fericind viaţa acelor bărbaţi, faptul că prin lucrare arată că poartă în trupul lor omorârea lui Iisus, mi-am dorit şi eu însumi să fiu următor vieţii acelor bărbaţi, pe cât îmi va sta în putinţă”. Această atitudine mărturisitoare Sfântul Vasile cel Mare o stabileşte ca definitorie pentru viaţa monahală în a opta Regulă mare, unde spune: „Astfel că renunţarea deplină se dobândeşte cu indiferenţa omului chiar şi faţă de viaţa proprie şi cu faptul de a avea moartea în minte, astfel încât să nu se încreadă în el însuşi. Renunţarea începe însă cu înstrăinarea de toate cele din afară, precum: averi, slavă deşartă, obişnuinţe ale vieţii, străduinţa pentru cele nefolositoare, precum ne-au arătat nouă sfinţii ucenici ai Domnului”. Prin urmare, pentru monah moarte nu înseamnă moartea fiziologică, adică despărţirea sufletului de trup, ci fiecare păcat, fiecare patimă, care în cele din urmă conduc spre moarte. Pentru monah moarte este îndepărtarea de voia lui Dumnezeu. De aceea, în această lepădare şi mortificare cea mai mare însemnătate o are faptul că ele îl fac pe monah asemănător lui Hristos, Care, bogat fiind, a sărăcit pentru noi. Dacă mucenicii acceptau moartea ca pe o poartă spre viaţa cea adevărată, ca o trecere la comuniunea deplină cu Hristos, în vederea căreia ajungeau pe punctul de a dispreţui chinurile şi moartea fiziologică, iată că exact acelaşi lucru se întâmplă şi în viaţa monahilor. Iubirea pentru Hristos şi nădejdea comuniunii veşnice cu El sunt motivele care-i împing să accepte toate privaţiunile vieţii monahale.

Constatăm că atât martirul cât şi monahul îşi oferă viaţa în dar lui Hristos. Putem prin urmare să afirmăm că un martir, în cazul în care viaţa lui pământească nu ar lua sfârşit în actul martiriului, ar trebui să fie capabil să trăiască şi martiriul cotidian asemenea unui monah, iar un monah autentic ar trebui să fie capabil şi de martiriul sângelui în cazul în care condiţiile exterioare ar impune aceasta. Iată că veridicitatea acestei teorii s-a adeverit cu prisosinţă şi în ţara noastră, precum şi în alte ţări care în secolul trecut au căzut pradă prigoanei regimurilor comuniste atee. Mai mult sau mai puţin represive, toate regimurile comuniste aveau caracteristică comună năzuinţa de a-L elimina pe Dumnezeu şi religia din viaţa oamenilor. O situaţie cu multe asemănări aceleia de la apariţia creştinismului, când au apărut şi primii martiri. Dacă, istoric vorbind, în primele veacuri întâi au apărut martirii, iar apoi, drept continuatori ai duhului mărturisitor şi martiric al acestora, asceţii şi cuvioşii, iată că în timpul comunismului creştinii, cu precădere clericii şi monahii, au fost chemaţi să-şi pecetluiască adeseori vocaţia mărturisitoare şi prin martiriul sângelui. În România, prigoana celor care Îl mărturiseau pe Hristos a început la scurt timp după instaurarea puterii comuniste. Tot ceea ce cunoaştem astăzi despre arestările, torturile, adeseori diabolice, mult mai crude şi mai sadice decât chinurile cărora le erau supuşi martirii primelor secole ale creştinismului, şicanele şi greutăţile de tot felul pe care regimul comunist opresor le provoca celor pe care îi lua în vizor şi care refuzau să se lepede de credinţă este doar o parte a martirajului creştin al acelor timpuri.

Crucea mărturisirii în vremuri de prigoană

În ce priveşte monahismul românesc, martirajul acestuia, început şi el în a doua parte a anilor ʼ40 ai secolului trecut, odată cu instaurarea comunismului, şi desfăşurat în condiţii asemănătoare cu ale celorlalţi membri ai Bisericii, clerici şi mireni, s-a accentuat subit odată cu decizia autorităţilor comuniste atee – care considerau mănăstirile un însemnat focar de credinţă şi libertate şi un potenţial refugiu pentru revoluţionari – de a-l reduce cât mai mult la tăcere, dacă nu putea fi cu totul aneantizat, decizie care şi-a găsit expresia în celebrul Decret 410 din 1959, în care se stipulau următoarele: „Monahismul poate funcţiona numai în mănăstiri autorizate ale cultelor legal recunoscute… Absolvenţii şcolilor de pregătire a clerului pot intra în monahism la orice vârstă, dacă au satisfăcut serviciul militar. Alte persoane pot fi admise în monahism dacă au împlinit vârsta de 55 ani, bărbaţii, şi de 50 de ani, femeile, dacă renunţă la salariu sau la pensie de la stat, dacă nu sunt căsătorite şi dacă nu au obligaţii deja stabilite pe baza Codului familiei.” Acest decret, ale cărui hotărâri au fost îndeplinite cu severitate, adesea chiar cu brutalitate de autorităţi, a însemnat o adevărată tragedie pentru monahismul românesc. Numărul mănăstirilor a fost practic înjumătăţit, iar aproape 5.000 de călugări şi călugăriţe au fost alungaţi din mănăstiri, mulţi dintre ei obligaţi să trăiască cu domiciliu forţat, fără a avea dreptul să-şi poarte ţinuta monahală, îndemnaţi persuasiv să se căsătorească şi să muncească în fabrici pentru binele poporului, supuşi oprobriului, arestaţi, torturaţi, condamnaţi la muncă silnică. Mulţi dintre monahii alungaţi din mănăstiri, neavând posibilităţi sau tăria de a se împotrivi, se vor fi acomodat noilor condiţii. Este însă demn de apreciat efortul şi martirajul celor care, în acele condiţii de prigoană, au căutat soluţii pentru a-şi putea duce în continuare crucea pe care şi-o asumaseră, fiind gata nu doar să sufere nedreptăţi şi chinuri pentru credinţa lor, ci chiar de mărturia supremă cu însăşi viaţa lor. Astfel, mulţi călugări au continuat să trăiască după rânduiala monahală la ei acasă în aşteptarea unor timpuri mai prielnice, când să se poată întoarce în mănăstirile în care vieţuiseră, alţii au rămas chiar în apropierea mănăstirilor din care fuseseră alungaţi fiind angajaţi în diferite ateliere bisericeşti sau ca îngrijitori, supraveghetori ai fostelor mănăstiri, trăind în aceeaşi aşteptare. Mulţi însă au dat o mărturie eroică în faţa prigonitorilor. Este suficient să amintim câţiva mari duhovnici, precum Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Ioan Iovan, Sofian Boghiu, pentru a înţelege dimensiunea acestei mărturii pentru neamul nostru, nu doar pentru timpurile de atunci, ci şi pentru cele de după 1989, inclusiv pentru noi, cei de azi. Cinstirea pe care o aducem în acest an tuturor celor care au mărturisit în timpul comunismului şi recunoştinţa noastră faţă de ei, să le arătăm mai ales prin mărturia pe care o dăm cu viaţa noastră pentru Hristos Domnul, în aceste timpuri în care prigoana credinţei pare să ia forme tot mai perfide.