Din Bucovina la Roma şi-napoi

Străin, izolat, solitar, tăcut. Mii de ani ciobanul a trăit în munţi, dar nu singur: cu Dumnezeu, cu oile, cu câinii, înălţimile, izvoarele, păsările, cu credinţele, datinile, cântecele şi rugile lui. Adunate toate acolo, în taina fratelui codru şi în sufletul lui Ion, ciobanul de la stâna din Solopâstru. Privite de sus, din munţi, şerpuitul apelor, al drumurilor, cutiile de jucării ale caselor şi furnicarul omenos îţi creează un sentiment de superioritate, de verticalitate, de neamestec cu lumea. În stare să-şi apere la nevoie cu ghioaga şi baltagul hotarele, oile, cântecele, darurile, ciobanul nu se poate supăra pe ceilalţi. O detaşare a sinelui, pe care numai cei înţelepţi o pot avea, face din cioban un gânditor, un filosof al tăcerii, un poet netipărit în cărţile lumii, un cântăreţ din frunză, fluier, bucium, din orice ar avea la îndemână. De mii de ani, ciobanul i-a omenit cu respect pe cei ce i-au trecut pragul, cu cinstirea, cu caşul, urda şi jintiţa lui şi nu a aşteptat nimic de la nimeni. Vrea doar să fie lăsat în pace, aşa cum a deprins din moşi-strămoşi, ca nimeni să nu rămână cu lingura de lemn la brâu, la masa lui. Apoi, în noapte, sub Crai nou şi stele, să asculte Mioriţa cum plânge, într-o limbă frumoasă ca o zi de duminică: "Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai...". Dar schimbatu-s-au puternicii lumii şi acum se pare că praful se alege de mii de ani de transhumanţă, de libertate, de viaţă idilico-pastorală. O lume neînţeleasă, incapabilă să înţeleagă izolarea, semeţia şi legile nescrise, năvăleşte peste el, pare să-i ia locul. Precum caşul mioritic dispărut din putinile de brad, îmbătrânit de vreme şi vrămuri...

*** Modest, îmbrăcat în haine ce au trecut prin multe, dar curate şi de o calitate ce sfidează timpul, îl recunoşti după aerul distins şi privirea luminoasă cu sclipiri celeste. Este Gheorghe, învăţătorul satului. Enciclopedia ambulantă, rezultată în urma a zeci de nopţi nedormite şi zile cu creier încins, învăţătorul uită de el, de familie, de casă, de masă, preocupat fiind de puiul de om pe care, luându-l de mânuţă, redescoperă buchea cărţii, Abecedarul cunoaşterii. De obicei învăţătorul nu ajunge pe căi înalte ca avocatul sau economistul. El nu se poate impune cu forţa - că nu e moral -, iar din coate nu ştie să dea, nu l-a învăţat nimeni. El nu ştie decât să înveţe, să munceasă, să se bucure sincer de un zâmbet de copil. Latinii spuneau că cei pe care zeii îi urăsc îi fac dascăli. Poate aveau dreptate prin faptul că şi pe atunci munca lor era permanentă, prost plătită şi nerespectată de membrii societăţii. Am auzit deunăzi la un învăţător: Îl ştii pe cutare? Mi-a fost elev. Şi se simte mândru că a pus umărul la ridicarea socială a respectivului ajuns "mare", care acum îl tratează cu dispreţ şi-i aruncă un salariu de nimic. Iar demnitatea îl împiedică să-şi recunoască sărăcia şi să ceară un salariu politicianului căruia i-a pus tocul în mână, note rele în şcoală şi l-a admonestat la purtare. Şi aşteaptă. Aşteaptă o recunoaştere socială care ştie că nu va veni niciodată, într-o societate în care regulile pe care el le ştie şi le promovează sunt încălcate permanent şi nimeni nu face nimic... *** Mioarele, câte or mai fi rămas, au coborât din munţi, bobocei pentru clasa întâi nu mai sunt, iar Ion şi Gheorghe ramas-au şomeri, acum când codrul s-a îmbrăcat cu toate culorile toamnei... Au stat până seara târziu la sfat, la un pahar de palincă îndulcită cu miere. Au intrat apoi în casa veche şi răcoroasă cu miros plăcut de mere, gutui şi busuioc şi au început să-şi facă repede calcule de unde să scoată bani de drum. Singura soluţie era să plece în Italia. Să întoarcă vizita strămoşilor veniţi de la Roma în urmă cu doar vreo 2000 de ani. Sărutară mâna tatălui lor, luându-şi rămas-bun şi cerând binecuvântare pentru hotărârea luată. Gheorghe vându repede vreo zece cărţi frumoase de pe bancile facultăţii; pe celelalte le mângâie cu mintea şi sufletul: "Ana are mere", "Mama coace pâine", erau slove ce-i zâmbeau din Abecedar. Apoi le aşeză cuminţi în lada de zestre a bunelului. Va da Bunul Dumnezeu să mai trebuiască vreodată! Ion vându sâmbria de peste vară, dezlegă câinele şi slobozi viţica. S-or descurca ele cum or şti mai bine până se vor întoarce din lumea largă, unde eşti liber să spui ce vrei şi liber să mori de foame, unde omul dezrădăcinat este al nimănui şi banul este rege... Şi munţii şi dorurile şi satul? Sunt mai pustii acum cu (încă) două suflete de român... Vrând parcă să răspundă întrebării venite de pretutindeni - din cele văzute şi din cele nevăzute -, moş Costache - tatăl -, scrutând înălţimile, murmură în barba albă un cântec al locului, aşa, mai mult ca pentru sine: "Cântă cucu bată-l vina De răsună Bucovina Cântă cucu-ntr-un brăduţ De răsună-n Cernăuţi Bucovina, plai cu flori Unde-ţi sunt ai tăi feciori? Au fost duşi în altă ţară Dar se-ntorc la primăvară! Înapoi când or veni, Tot pe tine te-or iubi Munţilor cu creastă rară, Nu lăsaţi straja să piară Dacă piere straja noastră A pierit şi ţara noastră!..." O clipă de istorie românească: Ion, Gheorghe, moş Costache şi-o doină; un cântec ca o rugăciune. (pr. Neculai Cojocariu de la parohia "Sfinţii Ap. Petru şi Pavel" - Borca, Protopopiatul Ceahlău)