Din iubire față de bărbații destoinici din istoria Țării
Florentina Chifu este o scriitoare care și-a îndreptat atenția vreme îndelungată către scrierea literaturii pentru copii. A debutat editorial în 2005, cu volumul Fata moșneagului şi fata babei, după care a publicat volumele: Povestea abecedarului, Rugă de Crăciun, Pe aripi de primăvară, Vara ca o poezie, Toamna ca o poezie, Iarna ca o poezie, Primăvara ca o poezie, Povestea puiului de căprioară, Poveste cu o buburuză, Aripi de lumină, Sărbători cu surprize, Cartea cu zâmbet de copil.
Prin placheta Nerostitele cuvinte, apărută în 2021 la editura Bibliotheca din Târgoviște, prefațată de Ana Dobre, autoarea trece însă hotarul literaturii pentru copii spre lirica de amplă respirație. Cele aproape 50 de poeme, însoțite de ilustrațiile binecunoscutului grafician Done Stan, sunt scrise în stil clasic, cu rimă și ritm bine strunite, având ca temă principală chiar cuvântul, ca formă sublimă de exprimare a ființei omenești, ca legătură a omului cu Dumnezeu, dar și ca o mare responsabilitate ce i s-a dat: „Doamne, nu știu dacă mai pot duce,/ pe Golgota vieții ca pe o cruce,/ Povara cuvintelor ce vor să ne-nșele,/ E drumul prea lung și vorbele grele” (Povara cuvintelor). Conștiința că poți răni prin cuvântul nepotrivit sau poți pierde o lume, chiar adevărata lume, a vieții veșnice, este acut resimțită de poetă, care se apără de „cuvinte de ură”, „vorbe tăioase din cioburi de toamne”, „cuvinte adăpate cu sânge și fiere”, găsind soluția totdeauna în Logosul divin, chemat să vindece comunicarea prin comuniune: „Mai fă o minune, Tu, Doamne, Cuvântul,/ Curăță vorbele de orice tumoare,/ Așa cum demult ai domolit vântul/ Și-ai potolit blând furtuna pe mare”.
Poeta meditează asupra condiției creatorului și a creației sale, dar și a condiției umane, în general, a trecerii timpului, a prezenței lui Dumnezeu în lumea văzută.
Adeseori, ceea ce inspiră versul clasic al acestei poete este trecutul istoric încărcat în figuri eroice și de sfințenie. Cele mai multe astfel de scrieri le dedică jertfei Martirilor Brâncoveni și doamnei Maria Brâncoveanu. Poezia Ultima rugă a lui Constantin Brâncoveanu ni-l dezvăluie pe domnitorul martir având „slăbiciunea” de a se gândi cu nostalgie în ultimele clipe la frumoasa-i ctitorie de la Hurezi. În Sonetul candelei Mariei Brâncoveanu, îndurerata Doamnă își încredințează astfel taina sa: „Iar tu, candelă trează, cu bobul luminat,/ S-arăți unde-i mormântul lui Vodă Brâncoveanu,/ Să-l afle peste veacuri poporu’ eliberat”, în timp ce în poezia Ruga Mariei Brâncoveanu, văduva și maica înlăcrimată se încredințează cu totul Fecioarei Maria.
Dacă „Țepeș-Doamne” era chemat odinioară să facă dreptate în strâmba orânduire socială, autoarea îl cheamă pe Vodă Brâncoveanu să încreștineze conducătorii actuali. Și Mihai Vodă este chemat prin versul nostalgic din poezia cu titlul Călător în veșnicie.
Gândul recunoscător față de măreția vrednicilor înaintași se reflectă și în poezia Pe Argeș în jos, în care Neagoe Basarab este creionat într-o frescă metaforizantă: „Tu vii în fiecare zi la Liturghie,/ Te-apleci în taină coborând din înălțimi/ În mănăstirea ta, pe Argeș ctitorie,/ Te însoțesc cete cuminți de heruvimi.// Cobori pe Argeș, printre arborii pădurii/ Și-am vrea să te urmăm și noi degrab’/ Ca să ne fii iar Domn al păcii și culturii,/ Măria Ta, Neagoe Basarab!”.
Nu numai pentru cei ale căror nume au rămas încrustate undeva, la loc de cinste în istoria Țării, are Florentina Chifu pioșenie, ci și față de umilii și necunoscuții țărani care au luptat în Războiul de Întregire Națională, iar prin jertfa lor anonimă s-a putut înfăptui Marea Unire.
Iată, în încheiere, un poem integral, definitoriu pentru universul poetic al Florentinei Chifu și, în același timp, unul dintre cele mai reușite în întregul volum: „Doamne, nu mai e loc de poezie,/ C-au dispărut pădurile și munții,/ Domnițele-au pierit în noaptea nunții,/ Iar muzele se sting în sihăstrie.// S-au dus și zânele demult gonite,/ Pitici și barbă-coți somnul și-l dorm,/ Scheletul de metaforă al lumii e diform,/ Cuvintele ierboase-au fost cosite.// Strămoși și domnitori au fost uitați/ Și izgoniți în colbul de prin cronici,/ Ei, care-au fost bărbații cei destoinici,/ Ce-au scris istorie prealuminați!// Nici îngerii spre noi nu mai alunec./ Pierduți suntem, lumea-i o prăvălie./ Doamne, nu mai e pic de poezie!/ Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec!... (Lumea pierdută)