Din trecutul mănăstirii tulcene Celic Dere
La rubrica „Memoria Bisericii“ continuăm periplul nostru dobrogean cu cercetarea unei mănăstiri aflate în apropierea vechii aşezări de la Niculiţel. Mergem pe drumul naţional care duce la Tulcea sau chiar din Niculiţel, pe lângă pădurile de tei, pentru a ajunge, după localitatea Teliţa, la Mănăstirea Celic Dere. Chiar dacă denumirea este de origine turcică (celik dere înseamnă pârâiaşul de oţel), începuturile acestui aşezământ monahal sunt puţin neclare, trimiţându-ne în secolul al XVIII-lea, când nişte călugări ardeleni veniţi de la Muntele Athos au ridicat un prim aşezământ. Mai apoi tradiţia a reţinut că doi călugări, arhimandritul Atanasie Lisavenko (decedat în 1880) şi schimonahul Paisie, ar fi ctitorii unui alt aşezământ la Celic Dere. Ieromonahul Atanasie, care intrase în monahism la mănăstirea athonită Caracalou, a ridicat pe la 1840, la nord de satul Teliţa, o mănăstire, numită „Celicul de Sus“, cu viaţă de sine, în care au fost aduse maici din Basarabia, multe de origine rusă. De asemenea, la 2 km, în vale, a funcţionat un alt aşezământ, pentru călugări, numit „Celicul de Jos“ sau „Celicul Mic“. Totuşi, suntem de părere că, iniţial, aşezământul din vale a fost locuinţa celor doi duhovnici care îndrumau spiritual pe maicile din Celicul de Sus. Treptat, probabil că aşezământul călugărilor s-a mărit, motiv pentru care în 1881 episcopul Iosif i-a mutat pe călugări la Schitul „Acoperământul Maicii Domnului“ de la Saon. După acest moment, maicile au dorit să ridice o biserică grandioasă, specifică arhitecturii ruseşti. Pentru aceasta au strâns importante sume de bani din Basarabia (aflată sub stăpânire ţaristă) şi România şi cu binecuvântarea episcopului Parthenie Clinceni, în 1901, au purces la ridicarea unei biserici, prevăzută cu subsol, cu destinaţie de criptă. Un an mai târziu, lucrările sunt întrerupte, pentru a fi reluate în 1910 la iniţiativa episcopului Nifon Niculescu şi cu sprijinul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, după proiectul arhitectului Dumitru Berechet. Primul Război Mondial întrerupe şantierul de la Celic Dere, fiind reluat în 1924. În acelaşi an nefast, 1916, vechea biserică de la 1840, cu hramul „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil“, este dărâmată de o revărsare de apă, astăzi pe locul acesteia fiind o troiţă. Noua biserică de la Celic Dere este ridicată pe un deal, în formă de cruce, cu trei turle, una pe naos şi alte două pe pronaos. Între 1926 şi 1932 a fost zugrăvită în tehnica fresco de către pictorul Gheorghe Eftimie din Bucureşti. Dacă iniţial subsolul era gândit ca o gropniţă, între 1932 şi 1954 aici a funcţionat paraclisul de iarnă cu hramul „Izvorul Tămăduirii“. A fost sfinţită în anul 1932 de către episcopul Cosma Petrovici al Dunării de Jos, primind hramul „Adormirea Maicii Domnului“. Menţionăm că la 1909 aşezământul de la Celic Dere număra 91 de monahii, fiind condus de stareţa Antonina Macarova şi subvenţionat de stat. În 1948, Celic Dere avea 116 călugăriţe.