Documentar: Răspunsul trădătorului? Un sărut!

Un articol de: Pr. lect. dr. Cătălin Vatamanu - 21 Aprilie 2011

Biserica rememorează în Sfânta şi Marea Joi spălarea picioarelor apostolilor de către Hristos, Cina cea de Taină, rugăciunea din Grădina Ghetsimani şi vânzarea şi prinderea Domnului. Sărutul este mai mult decât o simplă convenţie socială. El este un semn şi, ca orice semn, transmite un mesaj. Ca "expresie universală a vieţii sociale" (Ernest Crawley), sărutul este un indicator al dragostei, al pasiunii, al prieteniei, al respectului, al reverenţei, dar nu însuşi sentimentul. În actul sărutării lui Hristos de Iuda Iscarioteanul, unul din cei 12 apostoli care l-a vândut pe Domnul, relaţia dintre semn, semnificaţie şi simbol devine definitorie pentru neloialitate, trădare şi abandon.

Gestul lui Iuda în semiotica sărutului Aproape necunoscut în cultura veche egipteană, dar des confirmat de literatura sapienţială mesopotamiană şi, mai târziu, de cea grecească, practica sărutului este atestată scripturistic în cultura ebraică în diversele sale forme. Sărutul este în primul rând un semn de afecţiune a părinţilor şi a bunicilor faţă de copii (Fc. 31, 28) sau nepoţi (Fc. 48, 10), însoţit adeseori de binecuvântare (Fc. 31, 55; Tob. 10, 12). Mult mai frecvent, copiii îşi sărută părinţii (Fc. 27, 26-27; 50, 1; I Rg. 19, 20; Lc 15, 20). Fraţii şi surorile (Fc. 33, 4; 45, 15; Ex. 4, 27) sau rudele apropiate (Fc. 29, 11.13; Ex. 18, 7; Rut 1, 9; Tob. 7, 6) se sărută atunci când se întâlnesc sau se despart. Prin urmare, una dintre funcţiile sărutului era cea de a asigura pe cineva de totala dragoste şi încredere, de ospitalitate şi generozitate, de a afirma bucuria întâlnirii sau regretul despărţirii (Fc. 29, 13; Lc. 7, 45). Sărutarea unui om cu mare autoritate socială, din obedienţă (II Sam. 19, 39) sau din onoare, presupunea sărutarea mâinilor, a genunchilor şi, în special, a picioarelor, practică devenită în iudaism o marcă de mare respect. În cultura ebraică, sărutul erotic era aspru criticat şi respins ca act de imoralitate. Probabil un text precum Prov. 7, 13, care face referire la ademenirea prin sărut a unui tânăr de către o prostituată (harlot) în casa ei, a determinat pe farisei să considere imoral sărutul femeii păcătoase din Lc. 7, 38. Deşi Cântarea Cântărilor începe şi se termină cu elogii ale sărutului (1, 1 şi 8, 1), interpretarea Bisericii (precum şi cea rabinică) a depăşit erotismul liric al acestor texte, relevând caracterul lor alegoric. Despre un sărut cu caracter cultic, aşa cum este el întâlnit în păgânism, nu poate fi vorba în iudaism. Semn al iertării şi al împăcării (Fc. 33, 4; 45, 15; II Sam. 14, 33), sărutul dobândeşte în creştinism funcţie liturgică (Rom. 16, 16; I Cor. 16, 20; II Cor. 13, 12; I Tes. 5, 26; I Pt. 5, 14). Având în vedere multitudinea de sensuri ale sărutului, dar mai ales implicaţiile pe care le presupune gestul lui Iuda, este evident că critica biblică a întâmpinat dificultăţi în a răspunde ce practică se ascunde în spatele sărutului de trădare a lui Hristos. A simulat Iuda prin acesta un salut, o reverenţă, în ideea de a nu da de bănuit celorlalţi ucenici, gata să-şi apere cu preţul vieţii Învăţătorul? A fost el o mărturisire a păcatului vinderii, o părere de rău şi o invocare a iertării divine? "Iuda, cu sărutare vinzi pe Fiul Omului?" Sărutul lui Iuda ar putea fi considerat un gest de respect special, de onoare. Într-adevăr, era firesc ca un elev să îşi cinstească învăţătorul cu un sărut atunci când îl întâlnea sau la plecare. Dar să nu uităm că relaţia dintre Hristos şi ucenicii Săi maturi, unii mult înaintaţi în vârstă, nu era una precum cea a unui învăţător cu elevii săi. Prin urmare, obişnuiau ucenicii să îşi sărute Învăţătorul? Întrucât nu avem referiri biblice care să confirme o astfel de practică, am putea spune că sărutul lui Iuda este unul neobişnuit, aşadar unul ad-hoc. Sărutul din Lc. 22, 47 ar putea fi unul de revedere a unei persoane dragi. Dar o asemenea acceptanţă a lui este improbabilă, de vreme ce evreii permiteau un astfel de gest doar după o lungă despărţire. Mai mult chiar, cu excepţia evanghelistului Ioan (13, 30), care anunţă plecarea lui Iuda imediat după Cină, sinopticii nu spun clar că Iuda a părăsit grupul înainte de a merge în Ghetismani. Mântuitorul Hristos a accentuat în situaţii concrete că rugăciunea şi pocăinţa conduc spre iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului. Semnele văzute ale acestor virtuţi sunt în cazul femeii păcătoase, care, "plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea", îndelungile ei sărutări (Lc. 7, 38). În antiteză cu lipsa respectului din partea gazdelor Lui farisei (Lc. 7, 44-46), preamultul dragostei femeii păcătoase este expresia evidentă a iubirii iertătoare: "Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit" (Lc. 7, 47). Să fie sărutul lui Iuda semn de pocăinţă pentru păcatul trădării ireversibile, o cerere de ultimă reconciliere cu Stăpânul său, precum semnul întoarcerii fiului risipitor la tatăl său, în Lc. 15, 20? Textul Fp. 20, 37 ne prezintă o altă ipostază a sărutului. Este vorba despre sărutul de despărţire al preoţilor Efesului, ca expresie a recunoştinţei pentru misiunea Apostolului Pavel în Biserica lor. A arătat Iuda prin sărut lăuntrica sa recunoştinţă, înainte de înfricoşătoarele Patimi, pentru toate câte făcuse Hristos Domnul pentru el? Vechiul Testament aduce un prim răspuns acestei dileme de interpretare, condamnând categoric linguşirea, ipocrizia, falsitatea, duplicitatea, întruchipate în diferite atitudini care să gratuleze o persoană cu autoritate. Astfel, întâlnim sărutul celui ce îşi ascunde adevărata identitate sub "haina" omului drept (Fc. 27, 26), sărutul ca gest populist în spaţiul politic (II Sam. 15, 5) sau, dimpotrivă, ca act viclean de trădare (Prov. 27, 6), gestul îndelungii linguşiri pentru obţinerea unui câştig financiar sau social imediat (Sir. 29, 5). Sărutarea dată de Ioab lui Amasa, urmată de uciderea imediată a celui din urmă (II Sam. 20, 9-10), pare a fi planul urmărit de Iuda, ucenicul, şi confirmat de profeţii (In 6, 70; 13, 18; 17, 12). Etimologia vine în sprijinul argumentării reprobabilităţii acestui gest. Substantivul grecesc filema "sărutare" apare doar de două ori în Septuaginta ca traducere a ebraicului nesiqah, derivat din verbul nasaq, mult mai des întâlnit. În timp ce Cânt. 1, 1 face referire la sărutul celui îndrăgostit, Prov. 27, 6 atenţionează asupra sărutului de trădare a duşmanului: "De bună credinţă sunt rănile pricinuite de un prieten, iar sărutările celui ce te urăşte sunt viclene". În completarea acestui din urmă text vine Prov. 24, 26: "Buzele sărută pe cei ce dau răspunsuri drepte", accentuând potenţialul de făţărnicie al unui asemenea gest. Pe aceeaşi linie, sărutul lui Iuda este o problemă intrinsecă. În ciuda omisiunilor de text sau a pasajelor lesne interpretabile peste secole, Sfintele Evanghelii revelate constituie cheia hermeneutică a sărutului lui Iuda. "Vânzătorul (gr. paradidus, lat. traditor) le dăduse semn (gr. sisemon, lat. signum)", spune evanghelistul Marcu, şi pentru ca sa nu rămânem în confuzie, spune despre ce semn e vorba: "Pe care-L voi săruta, Acela este" (Mc. 14, 44). Prin urmare, sărutul lui Iuda are un evident scop pragmatic: este semn de recunoaştere, semn de trădare, este răspunsul ucenicului înainte ca Învăţătorul său să-i pună întrebarea: "Prietene, pentru ce ai venit?" (Mt. 26, 50). Semn al dragostei adevărate, sărutul nu poate fi şi semn al trădării, simulare a demnităţii, fidelităţii, respectului sau, şi mai mult, a iubirii autentice. Răspunsul Bisericii ieri şi astăzi? "Îmbrăţişaţi-vă unul pe altul cu sărutarea dragostei. Pace vouă tuturor, celor în Hristos Iisus" (I Petru 5, 14).