Dorul de zbor

Vali Șerban este licențiată în Filologie și are studii postuniversitare de Biblioteconomie și Știința informării din cadrul Facultății de Litere a Universității din Bu­curești. A publicat poezii, eseuri și diverse articole în revistele: Timpul, Regal Literar, Magazin critic, Planeta Babel, Arena literară, Actualitatea literară, Helis, Thymes și altele. Este prezentă cu proză scurtă și poezii în diverse antologii. În anul 2021 debutează editorial cu volumul de eseuri Iartă, crede în tine și mergi mai departe, apărut la Editura Berg, pentru care a primit Premiul de exce­lență acordat de Revista Regal Literar. În anul 2023 a publicat volumul Viața e un caiet cu lecții (reeditarea volumului Iartă, crede în tine și mergi mai departe), la Editura Siono din București, iar anul acesta i-a apărut primul volum de poezii, Femeia pescăruș, la Editura Castrum de Thymes, Timișoara, 2025. Asupra acestui volum de poezii mă voi apleca în cele ce urmează.

Aș începe prin a spune că poezia lui Vali Șerban este în primul rând o oază de liniște, pace și frumos în peisajul din ce în ce mai dezolant al lumii în care trăim. Pariul său cu poezia, dar și cu viața este pariul pe simplitate, frumos și armonie, dar și pe căutarea profunzimii valorilor adevărate, a esențelor și a sensului vieții.

Încă din titlul volumului, Femeia pescăruș, ne putem da seama că tema principală pe care o abordează poeta în această carte este aceea a zborului, bineînțeles, privit ca o metaforă a libertății de mișcare, a libertății spirituale, a unui dor sau a unei nostalgii după înălțimile metafizicii și ale transcen­denței, presupunere pentru care primim confirmarea încă din poezia ce deschide volumul: „Cine ești?/ M-am întrebat tot timpul gândindu-mă c-ai putea fi un/ oarecare/ Dar tu nu ești un oarecare!/ Te-am văzut cum ți-ai întins aripile! Stăteai după colțul/ acela de timp./ Și-atunci am înțeles că n-ai cum să fii un oarecare./ Oarecare e cana aceea, un obiect. Se poate sparge/ oricând./ Dar tu? Tu ai aripi!/ Și-atunci ai putea fi o pasăre./ Ori un înger”.

De altfel, îngerii sunt prezenți la tot pasul, în acest volum de poezie, ca prezențe reale, active, ce mijlocesc continuu între om și Dumnezeu. Deși, uneori, drumul până la Dumnezeu are nevoie de un dublaj omenesc, și atunci, alături de îngeri, pune câte o pavelă inclusiv mama, cu rugăciunile ei: „Dă-mi o scară, Serafime!/ Vreau să urc,/ în orele ce vor urma,/ pân’ la El/ ca să-i duc un coșuleț plin de toamne,/ peste care am pus pâine caldă,/ un pulover lucrat/ și câteva pri­mă­veri/ Le-am luat din odaia/ unde bat clopotele mereu,/ îngerii desenează stele,/ candela-i aprinsă,/ lumânările ard,/ iernile îngenun­chează,/ ploile tac,/ se spun rugă­ciuni/ doar aici, în lăcașul acesta/ căruia i se mai spune loc sfânt,/ biserică,/ sau mai simplu/ inima mamei”.

Cât despre Dumnezeu, El este ilustrat în poeziile semnate de Vali Șerban ca o persoană cât se poate de concretă, prezentă în viața sa personală asemenea unui prieten bun cu care să stai la taclale sau chiar la o cafea, poeta mimând astfel o intimitate cu divinitatea ce amintește întrucâtva de aceea a poetului Cristian Popescu: „În dimineața asta,/ Dumnezeu mi-a făcut o cafea/ „Să stăm de vorbă” - mi-a zis, după ce a așezat-o pe/ măsuța de sticlă dintre noi doi/ L-am privit tăcută/ cum Își lua ceașca/ și sorbea cu poftă fiecare înghițitură/ Și-am început, repezită,/ să mă caut prin buzunarele de la haine/ - Nici ieri, nici mâine nu-s acolo!/ Suflet-lumină,/ nu mai trage de ore/ bea din cafea,/ Privește-ți palmele!/ - Doamne,/ cum ai făcut asta?/ ies secundele din venele mele”.

De altfel, sentimentul principal care răzbate din poezia lui Vali Șerban este pacea sau liniștea sufletească. Ea și atunci când întâmpină o problemă, un conflict interior, oricât de puternic sau de serios, îl tratează cu o liniște sufletească de invidiat. Liniștea aceleia care știe că nimic nu se întâmplă decât dacă este de folos omului, că nimic nu rămâne dacă nu este profund, că nu trebuie să forțezi niciodată nimic să se întâmple și că tot ceea ce contează este ceea ce se întâmplă firesc și rămâne organic pe mai departe: „Poate c-ar trebui să cos iubirea/ Să pun credință în ac,/ să-ntorc materialul și să-l potrivesc/ Uneori, partea de jos e mai mare/ Alteori cea de sus/ Pentru asta, am nevoie de-o foarfecă/ Să tai marginile care nu-s de folos/ Să ajustez după tipar/ Dar oare la ce-ar folosi o iubire decupată corect/ fără surplus și fără margini?!/ La ce-ar folosi linia cusută drept?/ Dacă-n cealaltă parte s-a tras materialul”.

O altă haină pe care o mai îmbracă pacea sufletească a poetei Vali Șerban este aceea a ludicului, printre poeziile sale ivindu-se de­seori o poftă nebună, dar în sensul cel mai frumos, de joc, joacă sau nonconformism: „Joacă-te, suflete!/ Hai, joacă-te cu Îngerii!/ Simți, nu-i așa?!/ cum zvâcnește în sânge ­iubirea/ și miroase a mir și tămâie!/ Ros­togolește-te!/ adună anafura/ scăpată pe jos/ printre inelele de aur ale cucoanelor/ pur­tătoare de genți/ și dă-o celor fără mâini/ sau fără picioare/ să admire poienile/ de la înălțimea porumbeilor în zbor”.

Așadar, poeta Vali Șerban ne propune o lirică a liniștii și păcii, a armoniei și a jocului, a sensului și a profunzimii, o poezie în care aripile îngerilor zboară alături de aripile oamenilor către Dumnezeu, de unde se întorc pe pământ pentru a face pământul un loc mai bun, o anticameră a Raiului.