Două decenii de la cea mai mare catastrofă navală din România

▲ Peste o sută de persoane au participat, ieri, la Monumentul victimelor de pe „Mogoşoaia“, din Galaţi, la comemorarea celor care au pierit în cea mai mare catastrofă navală din istoria României ▲ Pe 10 septembrie 1989, în jurul orei 8:00, nava de pasageri „Mogoşoaia“, care făcea curse între Galaţi şi Cotu Pisicii, a fost acroşată, lovită şi scufundată de împingătorul bulgăresc „Petar Karamincev“ ▲ În numai trei minute, nava s-a scufundat, ducând în adâncurile Dunării 216 victime ▲

La iniţiativa rudelor celor dispăruţi şi cu efortul financiar al unui vechi marinar, Petrache Boşneagă, la Dana 46 din portul Bazinul Nou Galaţi, chiar în dreptul locului în care s-a produs accidentul, a fost înălţat un monument în memoria victimelor de pe „Mogoşoaia“. Un sobor de preoţi a ţinut slujba de pomenire, iar câţiva dintre supravieţuitori şi-au amintit cu emoţie de acea tragedie. „Am 24 de ani şi nu pot să uit ce s-a întâmplat atunci. Ţipetele oamenilor mari, trosniturile vaporului, fumul, apa rece şi murdară mi-au rămas în cap. Crucile alor mei şi faptul că am rămas singur pe lume mă vor urmări toată viaţa“, a spus Eugen Malâhin, care la acea vreme avea doar patru ani şi a supravieţuit miraculos, agăţându-se de un bidon de plastic, care l-a ţinut la suprafaţă şi l-a adus la mal. Tânărul, acum marinar, şi-a pierdut în accident părinţii, doi fraţi, doi unchi şi trei verişori. Comandantul vasului bulgăresc a făcut doar două luni de închisoare Regretabil este faptul că, la 20 ani de la eveniment, vinovaţii nu au plătit nici un fel de despăgubiri statului român şi supravieţuitorilor sau urmaşilor celor decedaţi. Printr-o sentinţă definitivă din 1993, Tribunalul Galaţi a obligat Întreprinderea Navală Bulgară (BRP Bulgaria) şi pe comandantul împingătorului, Gheorghi Petrov Anghelovschi, la plata unei despăgubiri civile de 67 de milioane de lei, la valoarea de atunci, pentru scufundarea navei de pasageri „Mogoşoaia“. Totodată, comandantul împingătorului a fost condamnat la zece ani de închisoare, pentru distrugere, însă nu a efectuat decât două luni de detenţie, după care a plecat în Bulgaria. Cum s-a întâmplat În acea zi, un convoi bulgăresc format din împingătorul „Petar Karanicev“ şi şase barje, cu o lungime totală de 191 de metri, naviga în amonte, spre Portul Ruse. Membrii echipajului - care, în noaptea de 9 spre 10 septembrie, sărbătoriseră până în zori, cu alcool, ziua naţională a Bulgariei - nu au respectat regulile de navigaţie. Coliziunea a fost nimicitoare. „Mogoşoaia“ a fost lovită în bord de prima pereche de barje din convoi. Nava de pasageri s-a înclinat puternic, a revenit pe linia de plutire, după care s-a înclinat din nou şi s-a răsturnat, scufundându-se. Impactul a fost violent, iar contorsionarea infrastructurii metalice a produs un zgomot înfiorător. Nava s-a mai rostogolit de câteva ori pe fundul Dunării, asezându-se în cele din urmă pe chilă. Valoarea despăgubirilor a fost recalculată la 1,2 milioane de dolari Urmaşii victimelor de pe vasul „Mogoşoaia“ s-au constituit în părţi civile, intentând procese părţii bulgare pentru despăgubiri, dar nimeni nu a primit un leu din partea vinovaţilor. Mai mult, partea bulgară a introdus, în 2004, la Tribunalul Galaţi, o contestaţie la executare, prin care a solicitat ca instanţa să constate prescrierea despăgubirilor de 67 de milioane de lei, care între timp au fost recalculate de partea română la peste 1,2 milioane de dolari. Pentru punerea în execuţie a sentinţei, care impune plata de către BRP Bulgaria a sumei de 1,2 milioane de dolari, s-a deschis un nou proces la Tribunalul din Sofia. Juriştii „Navrom“ estimează că procesul se va încheia în luna decembrie a acestui an, însă el se referă doar la acordarea de despăgubiri pentru pierderile suferite de compania românească, şi nu pentru daunele înregistrate de familiile victimelor. Mărturii inedite de la naufragiul navei „Mogoşoaia“ Pasagerul „Mogoşoaia“ era utilizat în special de „navetişti“, pe cursa Palatul-Navigaţiei-Bazinul Nou-Grindu. Într-un material publicat de cotidianul gălăţean „Viaţa Liberă“, în 2001, este prezentată mărturia singurului supravieţuitor dintre membrii echipajului, Laurenţiu Nenciu. „Acest om avea pe atunci 24 de ani şi se afla la comandă în momentul coliziunii, împreună cu comandantul, pilotul şi o fetiţă, a electricianului de la bord. Dacă a evitat să dea interviuri este fiindcş i s-au pus prea multe întrebări“. „Evit în mare parte să vorbesc, dar, în memoria colegilor mei şi a oamenilor care au murit acolo, am hotărât să mă adresez opiniei publice, să fie în cunoştinţă de cauză, pentru că am auzit multe discuţii. Unele ponegreau echipajul, altele erau cu totul deplasate“. Ceaţa împiedica aproape complet vizibilitatea pe Dunăre „Am ajuns în Galaţi dupa ora 7:00 şi am făcut programul de curăţire a navei. Ţin minte că se lăsase o ceaţă de 80-90%, care nu era când am urcat în amonte. Am îmbarcat foarte mulţi oameni. Era toamnă, se duceau la cules de vie. A venit cineva de la Căpitănie, care ne spunea ba să plecăm, ba să nu plecăm. Până la urmă, ne-a spus că e voie să plecăm atunci când se vede malul celălalt. Pe Dunăre se lăsau dopuri de ceaţă densă. În zona Bazinului Nou erau nişte cargouri ancorate în linie, care ocupau foarte mult lăţimea Dunării. Pe radar, asta face ecranare. Adică vapoarele nu mai au forma normală, sunt pete mari, nu se văd clar. Comandantul era la radar şi pilotul la cârmă, dar totuşi nu au văzut convoiul. Când ne-am apropiat la circa o sută de metri, eu l-am văzut şi le-am spus. A urmat o discuţie între ei: comandantul a spus să facă stânga, spre malul drept, dar acolo erau ancorate barjele; pilotul a spus să facă dreapta, spre malul stâng. Până la urmă, pilotul de la cârmă a luat-o spre stânga. Nenorocirea a făcut că barja ne-a prins cu prova sub brâul care protejează nava la acostări şi, pur şi simplu, ne-a facut «capac». Mi-e greu să povestesc la cineva care nu e cunoscător ce a vrut să facă pilotul. Dacă mai mergeam câţiva metri, putea să contreze pe convoi şi să evităm abordarea. A fost vorba doar de câţiva metri. Măcar mijlocul navei să-l fi prins, băgam prova pe lateral şi nu se întâmpla nimic. Şi asta cred că a vrut să facă pilotul, dar n-a mai avut timp.“ „În momentul acela, nu se mai putea vorbi de dispoziţii, ci de reacţii“ „Am ieşit afară, în bord, să văd ce se întâmplă şi să iau măsurile care se puteau lua atunci. Nu am primit nici o dispoziţie de la comandant, fiindcă, în momentul acela, nu se mai putea vorbi de dispoziţii, ci de reacţii. Nu ştiu ce au făcut ceilalţi de la comandă; eram preocupat de ce trebuia să fac eu. Când am ieşit, a început nava să se răstoarne. Fusese lovită în bordul drept şi se înclina spre bordul stâng. O înclinare accentuată şi foarte rapidă, fiindcă eu fugeam pe pereţi, în timp ce ea se răsturna. Am înotat zdravăn, cât mai departe, să nu mă prindă vârtejul. Când m-am uitat înapoi, am văzut că nava a avut un moment de revenire. În momentul acela, mi-a venit să râd: «Uite, nostromul fuge primul!» - îmi ziceam, pentru că, în loc să stau acolo, am fugit ca un laş. Ce-o să spună colegii, mă gândeam, când totul se va termina cu bine şi eu sunt în apă. Pe urmă mi-am dat seama că e serioasă treaba, am văzut mai mulţi oameni în jurul meu, am văzut cum se înecau, cum cereau ajutor. Am văzut un colac la zece metri şi o plută. Am ales pluta, am înotat şi m-am urcat pe ea. În timp ce înaintam spre convoi, am mai scos doi oameni care înotau. Am ţipat la ei, pentru că erau disperaţi şi mă trăgeau şi pe mine. I-am ajutat până la urmă să iasă. Am urcat şi m-am dus şi eu la provă, să văd ce se întâmplă. Erau acolo oameni care ţipau, se ţineau de ancoră, alţii încercau să iasă. Vaporul stătea răsturnat, dar nu de tot. Încă nu se scufundase. Marinarii bulgari au încercat să salveze oameni, le aruncau sonde, parame, să se agaţe. Mulţi nu au rezistau însă la efortul de a fi traşi sus“. Ancheta „Am fost dus în Bazinul Nou şi, cu o maşină, am ajuns la NAVROM. Acolo au început întrebările. Eram ud leaorcă şi am stat ud aşa, în Palatul NAVROM-ului, până seara, şi am răspuns la toate întrebările care mi se puneau, fără să mai întreb de ce mi se pun. Au venit de la Personal şi directorii de atunci. Nu mi-au pus fiola, dar m-au mirosit, m-au întrebat exact ceea ce se presupune, dacă eram băuţi la bord. Mai era vorba că nişte copii cu o excursie fuseseră la bord. Pentru asta m-au ţinut foarte mult: «Gândeşte-te bine, erau copii la bord?!“, mă tot întrebau. Şi le-am spus că nu au intrat copii în excursie organizată. A doua zi, o maşină m-a luat de acasă, m-a adus din nou şi m-au luat iar la întrebări. Mereu revenea problema băuturii. S-a bătut mult şaua pe chestia asta. Nu-şi puteau imagina că până acum nu s-a întâmplat şi acuma s-a întâmplat. Pe urmă, am plecat patru luni la ţară, la bunici, în concediu şi recuperări. Cît despre plata despăgubirilor cerute, ca despre morţi, «numai de bine»“, îşi încheie mărturisirea singurul supravieţuitor dintre membrii echipajului de pe vasul „Mogoşoaia“.