Dragostea şi locul ei în viaţa creştină

În tradiţia Bisericii noastre Ortodoxe, dragostea ocupă locul de frunte în ierarhia virtuţilor omeneşti, alături de credinţă şi nădejde. Dintre toate, ea este singura care pătrunde în veşnicie şi ancorează în comuniunea tainică a sfinţilor, unde nu este durere, întristare sau suspinare. Regăsim acest mare dar, ca icoană a virtuţilor dumnezeieşti, în reprezentarea liturgică a Acoperământului Maicii Domnului, sărbătoare cinstită în calendarul nostru la data de 1 octombrie

La începutul acestei săptămâni, Biserica noastră a prăznuit Acoperământul Maicii Domnului. Din punct de vedere liturgic, preacinstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost dintotdeauna la loc de frunte în viaţa tuturor credincioşilor. Din punct de vedere simbolistic, imaginea Sfântului Acoperământ poate încadra cea mai fidelă reprezentare văzută a dragostei ca virtute îndreptată spre Dumnezeu şi spre semeni. Afirmăm acestea întrucât Sfânta Fecioară este „darul cel mai de preţ pe care omenirea l-a putut oferi vreodată lui Dumnezeu“. Prin mijlocirea ei, cărarea mântuirii noastre se face mai uşoară şi strigătul rugăciunii mai auzit înaintea Preasfintei Treimi. Ea, pentru a cărei preacinstire cuvintele omeneşti sunt puţine şi de prisos, s-a învrednicit a fi Maică a Celui Preaînalt, Scaun Ceresc, Rai Cuvântător. Într-un cuvânt, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este icoană vie a dragostei ca virtute desăvârşită în viaţa omenească.

Dragostea de Dumnezeu şi de aproapele

Cea mai completă definiţie a dragostei ca virtute o găsim la Sfântul Apostol Pavel, în prima sa Epistolă către Corinteni: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată“ (I Corinteni 13, 4-8).

Această virtute este pusă în sufletul creştinului încă de la primirea Tainei Sfântului Botez, fiind întărită prin Mirungere şi Euharistie, consolidată pe parcursul întregii existenţe omeneşti şi dusă în veşnicie, unde se desăvârşeşte deplin prin comuniunea cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi. În acest parcurs, distingem două direcţii convergente pe care le urmează dragostea creştină: către Dumnezeu şi către semeni. Faţă de Dumnezeu suntem datori să răspundem cu aceeaşi dragoste cu care El ne răspunde nouă, cu toate că acest lucru este extrem de greu. Mântuitorul este exemplul suprem al dragostei, care merge până la jertfa de sine. El este modelul tuturor ce au fost chemaţi la credinţă prin botez: „Căci spre aceasta aţi fost chemaţi, că şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să păşiţi pe urmele Lui“ (I Petru 2, 21).

Dragostea faţă de aproapele izvorăşte din iubirea pe care omul o are faţă de Dumnezeu. Conjugată cu aceasta, ea depăşeşte ca importanţă şi valoare întreaga textură a Legii Vechiului Testament. Acest lucru este arătat de Însuşi Mântuitorul Hristos, Care îi răspune învăţătorului de lege. „Şi auzind fariseii că a închis gura saducheilor, s-au adunat laolaltă. Unul dintre ei, învăţător de lege, ispitindu-l pe Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, ce poruncă este mai mare în lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua la fel ca aceasta: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată legea şi proorocii“ (Matei 22, 34-40).

Dragostea, o justificare a eternităţii

Dincolo de aceasta, ceea ce încoronează virtutea dragostei creştine este puterea iubirii vrăjmaşilor, la care ne îndeamnă permanent Domnul: „Aţi auzit că s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Iar Eu zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc... căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?... Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este!“ (Matei 5, 43, 48).

Sfinţii Părinţi elogiază la rândul lor acest pisc al virtuţilor. Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre importanţa şi legătura dintre cele două direcţii ale dragostei: „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească şi pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are plăcere de patimile celor ce nu s-au curăţit încă. De aceea, când vede întoarcerea şi îndreptarea lor, se bucură cu bucurie mare şi negrăită“. Despre folosul care îl poate aduce această virtute în viaţa noastră, Sfântul Părinte spune: „Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toată inima,  a răbda îndelung, a fi cu îngăduinţă şi a folosi lucrurile cu dreaptă judecată“. La aceste minunate învăţături, părintele profesor Dumitru Stăniloae adaugă: „Fără iubire, eternitatea nu ar fi întemeiată. Iubirea este o continuă noutate şi totuşi ea e stabilitatea neschimbată. Doar prin iubire înaintăm aici şi ne vom odihni acolo, în viaţa îngerească“.

Importanţa dragostei constă în faptul că ea va fi principalul criteriu după care ni se vor socoti faptele noastre la judecata universală, aşa cum arată Evanghelia de la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi (Matei 25, 31-46).