Drama libertăţii omului, trăită şi consumată în mod abuziv

† Corneliu, Episcopul Huşilor Ceea ce a caracterizat fiecare epocă istorică prin frământări, tendinţe, confruntări, războaie, toate au avut mereu un scop final, şi anume libertatea. Secole întregi s-a luptat împotriva sclaviei, a asupririi de orice fel, a discriminării şi, se pare că, acum mai mult ca oricând, sistemul social-politic al democraţiei ar satisface dorinţa de libertate a persoanei, ideilor şi idealurilor pe deplin. Înainte ca Biserica să anunţe perioada de început a Postului pregătitor pentru sărbătoarea Învierii Domnului din morţi, s-a dedicat o duminică unui personaj biblic deloc de neglijat, dar care are un nume destul de controversat - fiul cel risipitor. Drama libertăţii umane greşit concepute, receptate şi trăite Cred că cea mai frumoasă, profundă şi de un dramatism greu de imaginat şi trăit este pilda pe care a rostit-o Mântuitorul cunoscută sub numele personajului principal, şi anume fiul cel risipitor. Această pildă are darul de a descoperi mai multe faţete ale vieţii noastre, punând în lumină drama celui care se rupe de Dumnezeu irosindu-şi darurile primite, cât şi dragostea atoateiertătoare a Părintelui, mereu dispus să-l primească pe cel care se reîntoarce la El, precum şi atitudinea exclusivistă, lipsită de dragoste, iertare, înţelegere şi compasiune a aşa-zişilor drepţi. În acelaşi timp, fiul cel risipitor este o imagine a dramei libertăţii umane greşit concepute, receptate şi trăite. Depărtarea fiului risipitor, părăsirea casei părinteşti, alegerea străinătăţii în locul familiarităţii, a înstrăinării în locul dragostei părinteşti, a revoltei împotriva unei ordini ce dădea echilibru vieţii, a asumării stării de incertitudine şi risc în locul stabilităţii şi căldurii familiale prezintă un tablou sumbru care arată drama unei stări tragice a libertăţii greşit percepute, înţelese şi trăite. Fiul cel risipitor este omul care se îndepărtează în mod deliberat de Dumnezeu, închipuindu-şi că astfel îşi va putea fundamenta singur, bazat pe iluzii şi surogate, o viaţă independentă, menită să-i ofere starea de plenitudine şi egoism trăit la limita puterii umane. Depărtarea de dragostea Părintelui ceresc, aşa-zisa libertate individualistă, l-a făcut să întâmpine în locul bucuriei aşteptate şi dorite, de pe urma acestei experienţe dramatice, suferinţa, singurătatea, înstrăinarea, părăsirea, uitarea, lipsa de dragoste, brutalitatea, durerea şi lacrima deosebit de amară. Din acest motiv epitetul dat de Mântuitorul Iisus Hristos, de fiu risipitor, pune în lumină grava sa eroare, aceea de a-şi asuma drama libertăţii, care a dus spre decădere şi adâncă ruină sufletească. Nici o existenţă nu poate evolua în afara purtării de grijă a lui Dumnezeu Păcatul lui cel mai grav decurge din ruperea comuniunii (legăturii) cu propriul Tată, fiind definit ca abuz al libertăţii prin care şi-a folosit darurile primite într-un mod foarte decadent şi risipitor. Urmând istoria vieţii acestui fiu neascultător, nu ni se spune că el ar fi nedreptăţit pe cineva sau ar fi greşit împotriva vreunui semen al său, ci, dimpotrivă, el a greşit faţă de Părintele său şi faţă de el însuşi punându-şi propria viaţă în primejdie. Foametea de care aminteşte Sfânta Evanghelie simbolizează sterilitatea şi ariditatea sufletească care-l ameninţă pe cel ce s-a depărtat de Dumnezeu. Cel care alege o viaţă socotită autonomă faţă de Dumnezeu, în realitate aceasta este o amăgire şi o înşelăciune foarte primejdioasă, se condamnă pe sine de bunăvoie la slăbirea, epuizarea şi pierderea puterilor spirituale, ceea ce, într-o ultimă şi definitivă instanţă, echivalează cu moartea duhovnicească, deoarece nici o existenţă nu poate evolua în afara purtării de grijă a lui Dumnezeu. La un moment dat, acest fiu rătăcit sau risipitor ajunge la concluzia certă că slujitorii Tatălui său duc o viaţă îndestulătoare, ca expresie a abundenţei, binecuvântării, cei mai neînsemnaţi slujitori ai cerescului Părinte nu vor duce lipsă niciodată de pâinea vieţii, singură capabilă să asigure echilibru şi armonia unei vieţi fericite. „Adevărat zic vouă că voi, cei ce aţi lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau familie, sau copii, sau ţarine pentru numele Meu, înmulţit veţi lua înapoi şi veţi moşteni viaţa veşnică...“ (Matei 19, 29). Fiul risipitor, dornic de autonomie şi libertate, alunecă spre slujirea răului care îl desfigurează, dezumanizându-l şi îndepărtându-l de izvorul adevăratei vieţi, şi-l motivează spre o stare decadentă şi de deznădejde. Meritul lui în această stare dramatică constă în faptul că-şi revine întru sine, adică recapătă puterea spirituală de a se ridica şi privi cu proprii ochi starea de adâncă decadenţă izvorâtă dintr-o stare de libertinaj şi de iresponsabilitate asupra propriei vieţi. Cuvintele lui, prin care-şi descoperă starea de decadenţă, depărtare şi nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu: „Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta şi nu sunt vrednic să mă mai numesc fiul tău...“ (Luca 15, 18-19), izvorăsc dintr-o adâncă înţelegere a păcatului săvârşit. Temeiul nădejdii noastre Imediat ce a plecat spre drumul reîntoarcerii, al revenirii la starea cea dintâi, Tatăl de departe îl primeşte şi-l iartă. Aceste mângâietoare şi mişcătoare cuvinte sunt temeiul nădejdii noastre menite să ne ferească în cele mai grele clipe ale rătăcirii de alunecarea spre deznădejde şi disperare. Această pildă a fiului risipitor, mai mult decât oricare alta, aflată în paginile Sfintelor Evanghelii, ne descoperă chipul lui Dumnezeu, Care Se întristează şi suferă pentru oricare dintre noi şi Se bucură de îndreptarea celui din urmă dintre păcătoşi. De aceea ea are darul de a ne mângâia şi de a ne întări credinţa, deoarece toţi ne aflăm într-o situaţie similară fiului rătăcitor. Mai ales astăzi, când darul libertăţii a devenit prilej nesfârşit şi inepuizabil de decadenţă, uitare, deznădejde, necredinţă şi înstrăinare. O generaţie tot mai indiferentă de propria viaţă, care într-o formă de revoltă şi autonomie se depărtează de proprii părinţi, care-i deranjează prin purtarea firească de grijă, de propriul glas al conştiinţei ce-i învaţă dându-le valoarea asupra propriilor fapte, de fireasca stare de echilibru sufletesc dobândită prin efortul celor care şi-au dedicat viaţa formării şi educării lor. Starea de revoltă, specifică multor semeni ai noştri, devine o realitate distructivă care are cele mai grave consecinţe în starea de echilibru firesc a lumii în care trăim. Orice om are în el dorinţă de firesc şi de echilibru; în momentul adoptării unei stări de libertate care duce spre decadenţă şi convulsie sufletească, acest echilibru devine invizibil şi greu de sesizat. Altfel nu am putea explica stările dramatice ale celor care uită de Dumnezeu, de proprii părinţi, de ei înşişi, de sufletul şi viaţa lor care devine coşmar, deznădejde şi, de cele mai multe ori, sfârşesc cu aspectul grav al deznădejdii. Mai mult decât în oricare epocă a istoriei, cea mai mare parte a semenilor noştri îşi recunoaşte astăzi propria identitate în chipul mâhnit, distorsionat, dezumanizat şi trist al fiului risipitor, rătăcitor şi depărtat de casa părintească, bântuit şi ameninţat de atâtea primejdii. Câţi mai sunt, astăzi, capabili şi hotărâţi să pornească pe calea reîntoarcerii către Tatăl Cel ceresc, iubitor şi îndelungrăbdător, descoperind adevărata libertate care înalţă şi nu coboară, care dă curaj şi nu deznădejde, care mângâie şi nu întristează, care dă adevărat sens vieţii, arătându-i scopul pentru care trăim şi existăm. Această pildă mai poate fi numită cea a îndurării divine, a iubirii lui Dumnezeu care este adevărata noastră libertate; umblând în adevărul dumnezeiesc, descoperim libertatea care ne înalţă, culegând roadele ei de care ne împărtăşim noi înşine şi semenii noştri. Adevărata libertate este binecuvântare, pace şi linişte sufletească şi ea se trăieşte în comuniune de credinţă şi dragoste în Biserica cea sfântă şi dreptmăritoare, care oferă iertarea, mângâierea, încurajarea şi echilibrul sufletesc de care este nevoie acum mai mult decât oricând. Fiul risipitor a făcut experienţa dramatică a unei false libertăţi ca semn al autosuficienţei şi revoltei faţă de tot ceea ce este ordine şi rânduială. Prin el descoperim taina adevăratei libertăţi, care ne învaţă să o preţuim, trăind în comuniunea credinţei ce ne descoperă iubirea şi iertarea Părintelui nostru ceresc. „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate“ (II Corinteni 3, 17).