Drumul durerii și răscumpărării către Înviere și viață veșnică

Purtând greutatea Crucii de la Pretoriu până la Golgota, Mântuitorul ne-a arătat că prin Cruce a venit bucuria la toată lumea, pe Cruce Hristos arătând neputincioasă puterea acestei lumi. Astăzi, ca și atunci, pe străduțele înguste, oamenii merg cu greu. Aceasta se întâmplă în fiecare vineri sau zi de rând, însă, mai cu seamă, în Vinerea dinaintea Sfintelor Paști, când grupuri numeroase poartă, în amintirea Mântuitoarelor Pătimiri, crucea în spatele lor. Toate aceste gesturi nu sunt dovezi de dispreț față de trup, ci acte prin care creștinii încearcă să compătimească, să trăiască, să înțeleagă, măcar la nivel simbolic, iubirea fără margini a Mântuitorului și să cugete la nesfârșitele pretenții, invidii, egoisme și ifose ce caracterizează viața fiecăruia.

Uneori, în aglomerația din Vinerea Mare, aproape că nu mai găsești timp să meditezi la profunzimea învățăturilor oferite de ultimul drum parcurs de Mântuitorul. Altădată, în liniște, mergând de la Poarta Leilor sau a Sfântului Ștefan (Poarta Urechile Acului) până la biserica Sfântului Mormânt, poți citi din cuvintele Sfintei Evanghelii și, eventual, aprofunda mesajul Domnului Hristos la fiecare oprire.

Cel dintâi popas, din cele 14 păstrate ca sfântă amintire pe Calea Crucii, ne aduce aminte de greutatea momentului prin care a trecut Fiul lui Dumnezeu. Astăzi, se află în curtea unei școli musulmane, unde exista altădată biserica medievală a Încoronării cu spini. Drumul Domnului a început după o judecată nedreaptă, așa cum mărturisește cântarea: Acum se întinge condeiul răspunsului de judecată de la judecătorii cei nedrepți şi Iisus Se judecă şi Se osândește spre răstignire şi împreună pătimește făptura, văzând pe Domnul pe Cruce; Cel ce pătimești după firea Trupului pentru Mine, Bunule, Doamne, slavă Ție.

Încoronarea cu spini, biserica zidită de bizantini, refăcută în primul pătrar al veacului al 20-lea, are vitralii de o mare frumusețe, care vorbesc despre momentele din timpul Pătimirilor Mântuitorului, iar cupola, lucrată în mozaic, sugerează o coroană de spini, asemenea celei pe care a purtat-o Mântuitorul. Unul din altare este închinat Sfântului Apostol Pavel, care a fost și el închis, cândva, în acest loc.

În apropiere se află Capela condamnării, din locul numit pardosit cu pietre, unde s-a desfășurat o parte a judecății Mântuitorului. În vremea aceea, locul era o curte interioară a fortăreței Antonia.

Pe drumul către Golgota întâlnim un arc construit în anul 70 de către romani, folosit atunci pentru asedierea fortăreței Antonia, unde erau ascunși o parte dintre iudei. În 135, când împăratul Adrian a început construirea orașului Aelia Capitolina, arcul a fost păstrat, cu gândul de a aminti, pentru totdeauna, de victoria Romei asupra Ierusalimului.

Pe drum se pot întâlni dale mari de piatră, martore ale judecății Mântuitorului, iar în locurile unde au staționat militarii romani se întâlnesc, pe pietre sau pe ziduri, urme ale jocurilor acestora.

Popasul al doilea ne aduce aminte de cuvintele Evanghelistului Matei: Iar după ce L-au batjocorit, L-au dezbrăcat de hlamidă, L-au îmbrăcat cu hainele Lui şi L-au dus să-L răstignească (Matei 27, 31). Ea pune în fața pelerinului umilirea la care a fost supus Mântuitorul lumii de către propria creație. Biserica condamnării, o bazilică franciscană, păstrează pe peretele exterior momentul amintit.

Oprirea a treia marchează momentul în care Iisus a căzut sub greutatea Crucii. E prima dintre căderi. Deși distanța parcursă nu fusese foarte mare, Mântuitorul a resimțit cumplita povară, sub forma unui amestec de epuizare fizică, întristare adâncă și neliniște sufletească. Tradiția ierusalimiteană vorbește despre acest lucru și ne aduce aminte că soldații romani, conștientizând greutatea Crucii, au fost nevoiți să apeleze la ajutorul unui străin care venea de la țarină, Simon din Cirene.

Locul a fost edificat de franciscani, care, în anii 1947-1948, cu donații ale unor soldați polonezi, au ridicat o capelă în peretele căreia se poate vedea o veche coloană a cărei datare o apropie de perioada Mântuitorului. În vecinătate, se află o biserică a armenilor catolici, cons­truită pe ruinele unei vechi biserici bizantine, de la care au rămas importante mozaicuri. Pe locul bisericii bizantine, cruciații au construit o alta. Lăcașul, restaurat, datează de mai bine de 100 de ani.

Următoarea oprire, a patra, amintește de întâlnirea Mântuitorului cu Preacurata Sa Maică. Acolo se află o biserică armenească, ce a fost construită pe fun­dațiile unei biserici bizantine, Sfânta Sofia. Aici, sculptorul polonez T. Zieliensky a redat întâlnirea dintre Mântuitorul cu Preacurata Sa Maică. La subsol se află un mozaic ce poartă numele de sandalele Mariei, cu o vechime ce-l plasează în veacul al 6-lea, aflat într-o stare foarte bună de conservare.

Popasul al cincilea vorbește despre ajutorul pe care Simon din Cirene l-a oferit Mântuitorului. Şi au silit pe un trecător, care venea din țarină, pe Simon Cirineul, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf, ca să ducă Crucea Lui. (Marcu 15, 21). Acolo se află o capelă franciscană, construită la începutul veacului al 19-lea. Tradiția spune că atunci când Domnul a simțit povara Crucii și s-a sprijinit în acel loc, palma I S-a imprimat în piatră. Sub palma Ziditorului, materia s-a înmuiat din nou, anunțând ieșirea ei din robia forțelor întunericului și spiritualizarea întregului cosmos.

Următoarea stație, a șasea, este dedicată unei evlavioase femei, Veronica, care a șters cu mahrama fața Mântuito­rului. Biserica ce amintește de acest eveniment a fost înălțată în 1895, pe fun­da­țiile unui vechi lăcaș bizantin. În prezent, un ordin catolic deține acest loc. Biserica Ortodoxă păstrează Mahrama Mântuitorului, cu întreaga istorie și iconografie ce decurge din acest moment.

Oprirea a șaptea vorbește despre a doua cădere sub greutatea Crucii, acolo aflându-se o capelă franciscană, la întâlnirea drumului Via Dolorosa cu cel care vine dinspre Poarta Damascului. În interiorul capelei se păstrează o coloană a cărei vechime coboară până în epoca Pătimirilor Mântuitorului. Acolo se afla poarta cea veche a cetății, pomenită de Neemia (cf. Neemia 12, 39). Era numită Poarta Judecății, în prezent aflându-se expusă la Misiunea ortodoxă rusă „Sfântul Alexandru“.

Popasul al optulea amintește de întâlnirea Mântuitorului cu Femeile Mironosițe, care-L iubeau şi I-au fost aproape pe toată perioada propovăduirii Lui (cf. Luca 23, 27-31).

Locul este indicat de o cruce neagră, care se observă pe zidul mănăstirii gre­cești „Sfântul Haralambie“, dar și de in­s­crip­ția NI KA, Iisus Hristos, Biruitorul.

Stația a noua ne poartă cu gândul la a treia cădere a Mântuitorului sub povara Crucii. O mănăstire coptă comemo­rea­ză acest moment. Absida bisericii Sfân­tului Mormânt, care se poate zări din acest punct, ne arată că ne apropiem de locul unde Mântuitorul a fost răstignit.

Stațiile a zecea și a unsprezecea sunt plasate în zona bisericii Sfântului Mormânt, pe Golgota și în Capela Răstignirii.

Golgota a fost numit jertfelnicul iubirii lui Dumnezeu. Aici se află mai multe altare care vorbesc cu necuvinte și în șoaptă despre ce s-a întâmplat la locul răstignirii (cf. Luca 23, 32-34).

Altarul de la Golgota, care prezintă un alt popas, ne amintește de Jertfa Mântuitorului: Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai. Şi era acum ca la ceasul al șaselea şi întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea. Când soarele s-a întunecat; iar catapeteasma templului s-a sfâșiat pe la mijloc. Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu. Şi acestea zicând, Şi-a dat duhul (Luca 23, 43-46). Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâșiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat (Matei 27, 51).

Tăcerea și sfințenia locului nu pot fi descrise în cuvinte. Ele doar invită la golire de sine, pentru a lăsa mai mult spațiu Celui Răstignit pentru noi. Oricine ajunge acolo își aduce aminte de durerea și iubirea fără margini a Mântuitorului, de dragostea celor ce L-au urmat până la capăt și de cele două chipuri (al Maicii Domnului și al ucenicului iubit al Mântuitorului, Ioan Evanghelistul,) care străjuiesc Sfânta Cruce.

Piatra ungerii, unde Mântuitorul a fost înfășurat cu giulgiu și apoi uns cu aromate, reprezintă stația a treisprezecea (cf. Ioan 19, 39-40).

Stația a paisprezecea reprezintă locul unde Mântuitorul a fost înmormântat. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape (Ioan 19, 41-42). În prima zi după sâmbătă, foarte de dimineață, au venit ele la mormânt, aducând miresmele pe care le pregătiseră. Şi au găsit piatra răsturnată de pe mormânt. Şi intrând, nu au găsit trupul Domnului Iisus (Luca 24, 1-3). Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăi­mântați! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus (Marcu 16, 5-6).

Pe vremea aceea, mormintele erau formate din două încăperi, o anticameră și mormântul propriu-zis. În mormânt era depus trupul fără viață al celui adormit, iar în încăperea alăturată poposeau cei care veneau să-i plângă pe cei înmor­mântați acolo.

La finalul acestui pelerinaj, pe ultimul drum al Dumnezeului răs­­tignit, al Celui ce ne-a arătat ce înseamnă să fii Dumnezeu prin felul în care a murit ca om pe Cruce, creștinul în­vață că dimensiunea cosmică a Pătimi­rilor Mântuitorului Hristos umple de sens fiecare zi a vieții noastre. De aceea, suntem chemați să ne trăim credința mai intens, cu mai multă seriozitate și cu o fidelitate itinerantă, purtând crucea pe drumul propriei noastre răscumpărări, străduindu-ne să nu ne identificăm zi de zi, în nici un fel, cu cei care L-au răs­­tignit pe Hristos sau cu cei care Îl răstignesc şi astăzi prin fărădelegi, păcate, potrivnicie, necredință și indife­rență.