Athosul - sanctuarul slăvirii Maicii Domnului

Muntele Athos, Muntele Sfânt, s-a numit din timpuri aurorale „Grădina Maicii Domnului”. Există mărturii că o furtună a abătut-o pe Fecioara Maria, în vreme ce se îndrepta împreună cu Ioan Evanghelistul spre Cipru, către miazănoapte, tocmai pe țărmurile peninsulei Halkidiki, acolo unde sub ochi i-a căzut ca o mângâiere, după biruirea stihinicei furtuni, piramidala siluetă a Athosului, cu vârful său de ivoriu ieșind dintr-o hlamidă de smarald. Priveliștea acestei catedrale a pietrei și a vegetalului luxuriant, policrom, întruchipare edenică, a încântat privirile Născătoarei de Dumnezeu. Senzația era de urcuș dintr-o grădină pământeană în cea cerească. În amintirea acelei vederi a sublimității, creștinii au botezat cu sintagma „Grădina Maicii Domnului” legendarul munte, care mai înainte fusese sălaș al unei figuri mitice a Antichității, Athos, de la care se trage cel dintâi toponimic. Al doilea, cuprinzând în alcătuirea sa numele Sfintei Maria, l-a generat pe al treilea, cel de Munte Sacru. O grădină a Raiului din Împărăția Bizanțului nu putea să rămână pustie. Cei mai rugători dintre monahii bizantini s-au simțit chemați în acest loc sfințit, de unde rugăciunea lor se putea auzi până în Raiul ceresc. Slăveau acești asceți pe Dumnezeu, dar alăturau întotdeauna slăvirea Maicii Domnului, pe al Cărei tărâm erau fericiți să se afle. Cântau lăudând-o pe Mama Mântuitorului că le arătase calea într-aici, în ținuturile neprihănirii. Răsuna muntele de glasurile lor, dar pust­nicii aceștia voiau și să o aibă în fața lor pe Maica Maicilor. Cei dintre ei, hărăziți întru desen și culoare, au luat pensula și au purces la zugrăvirea Neasemănatului Chip. Muntele devenea sanctuar al slăvirii Fecioarei prin melos psalmic și plăsmuire a frumuseții picturale, cu dorirea de a fi aidoma modelului cel sfânt. Meșterii, călugări, ori doar zugravi din lume, se întreceau în a o înfățișa în măreția Ei nepereche. S-au izvodit icoane în acele vremi ale ascezei, dar cinstirea iconică a Maicii Domnului a înflorit odată cu ctitorirea mănăstirilor și a schiturilor, cele care împodobesc ca niște coliere Muntele de la temelie până-n vârful-catarg al corabiei pământene plutind pe apele celeste. Fiecare așezământ monahal voia să fie luminat de figura serafică a Mariei. Primite în dar sau create de zugravii-monahi ai locului, icoanele, câteva existând în fiecare sihăstrie, 7 la Vatopedu de pildă, reprezintă prezența permanentă pe pământ a Maicii Domnului, spre bucuria creștinilor care îngenunchează dinaintea lor și se roagă evlavios, cerându-i ajutorul în momente de cumpănă. Podoabe ale lăcașelor, capodopere ale artei, icoanele Maicii Domnului din Athos atrag magnetic și revarsă către cei care se prosternează închinător nevăzuta, dar perceptibila stare de cuminecare. Are loc, în astfel de momente de smerenie atotcuprinzătoare, întâlnirea în duh cu Cea care-i poate călăuzi spre Dumnezeu, deschizându-le porțile Grădinilor cerești.

Din mulțimea icoanelor mari din mănăstirile, schiturile și chiliile Athosului, cele ale Maicii Domnului sunt printre pietrele cele mai prețioase ale colierului împodobitor al Sfântului Munte. Una mai frumoasă ca alta, înduhovnicite prin săvârșirea minunilor celor minunate, intrate în hagiografia universală. Făptuirile acestea iconice sunt neîndoielnic opere de artă originală, creații ale unor artiști îndumnezeiți prin post și rugăciune, cu harul Înalturilor pogorât îmbelșugat asupră-le. Com­po­zițional, se aseamănă între ele, dar fiecare are caracteristici definitorii. În cele mai multe ni se în­fă­­țișează în măreția Sa Maica Dom­nului cu Pruncul în brațe. Le diferențiază expresia, gestualitatea, colorile, ferecăturile de argint măiestru meșterite, dar cu pecetea stilistică ce le individualizează. Câteva ies din acest tipar compo­zițional, așa cum e cazul Icoanei Maicii Domnului „Economa” din Marea Lavră, aflată la loc de cinste în stânga pronaosului Katholiconului, biserica principală. Din cadrele cele străluminătoare, Sfânta Fecioară nu ni se arată doar cu Fiul ei copilandru, ci de-a dreapta și stânga Ei, ca într-un tablou votiv, se găsesc zugrăviți într-o suită Sfinții Mihail, Episcopul Sinadelor, Atha­nasie Atonitul, întemeietorul, care, aidoma domnilor ctitori, ține în mâini chivotul Lavrei, Gheorghe și Dimitrie, Arhanghelii și împă­ra­ții Nichifor Foka și Ioan Țimis­chi. Plasată în miezul rafinatei compoziții, Măicuța împără­țește pe un tron, de unde cu dragoste maternă ne cheamă să ne închinăm, mântuindu-ne. Unice în felul lor, icoanele acestea de tezaur au și multe puncte comune. În primul rând, în toate viețuiește Maica Domnului. Duhul Ei le-a pecetluit. Și prin aceasta le-a hărăzit tuturora menirea de a fi izvoare făcătoare de minuni. S-au întâmplat de mult, au loc și azi ase­menea înminunări. Sunt cele care le așază aura singularizatoare, ce le-a însemnat cu denumiri grăitoare. De pildă, icoana Maicii Domnului din biserica catedrală a Kareiei, capitala Athosului, e cunoscută cu numele de „Axionița”. E fructul harului, ce surprinde împreunarea dintre Mamă și Fiu, ce sunt parcă una și aceeași făptură. Culoarea e a vechimii, a lemnului bătut de soare, însorind întinderea de argint a prețioasei ferecături. Dar „Axio­nița”, aidoma suratelor sale, este aureolată de istorii miraculoase de-a dreptul. Era comoara unei chilii din apropiere, din Kapsala, fiind vegheată neîncetat, rând pe rând, de un călugăr nevoitor și de ucenicul său. Monahul ședea de strajă mai toată vremea. Îi încre­dința misiunea sacră ucenicului doar când trebuia să se ducă la priveghere la Protaton, catedrala Kareiei. Ceasurile petrecute la icoană erau unele slăvitoare. Rămas singur, ucenicul cânta înge­rește ceea ce la acea vreme era cinstire imnică adusă Maicii Domnului: „Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii și fără de asemănare decât Serafimii...” Isprăvise cântarea când cineva s-a pornit să ducă mai departe firul melodic și cuvântător, slavoslovia. Era voce îngerească. Plasmodia: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe Tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și nevinovată și Maica Dumnezeului nostru...”. Glăsuia îngerul ce se rotise deasupra chiliei și intrase fără să fie văzut în spațiul sacral. Era, cum avea să o mărturisească, însuși ucenicul, Arhanghelul Gavriil. Cuvintele cele miruite îl înlăcrimaseră pe novice, care se adresase Îngerului cu rugămintea de a-l învăța și pe el viersuirea ce-l fermecase. În lipsa hârtiei, Arhanghelul a scrijelit cu litere de foc cântarea pe o lespede de marmoră. Întâmplarea a făcut înconjurul Athosului, apoi a ajuns și la Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, prin a cărei hotărâre a intrat în rânduiala slujbelor. Icoana a fost adusă la Protaton și se află la loc de cinste, auzind bucuroasă plinirea minunată a Axionului, întru izvodirea căruia a pogorât din ceruri Arhanghelul.

În soborul acesta iconografic străluce ca un crin al Arhanghelu­lui și una românească, „Prodo­mița”, de la Schitul românesc Prodromu. Plăsmuire neasemuit de frumoasă, icoana e vestită nu numai în cuprinsul Athosului, ci în lumea largă, deoarece chipul Maicii și cel al lui Iisus, prunc, au fost pictate de mână nevăzută. Povestea zugrăvirii ei e aproape de neînchipuit. În 1863, ctitorii așeză­mân­tului monahal românesc, Nifon și Nectarie, căutau un pictor care să poată realiza o icoană a Maicii Domnului demnă de a se rândui între splendorile iconice mariane ale Athosului. Se vede că au fost călăuziți de Sus, că, după multe încercări, s-au oprit la un pictor din Iași, oraș în care se găsea Schitul Bucium, metoc al Prodromului. Numele zugravului era Iordachi Nicolau. I-au propus acestuia să lucreze icoana în ajunare deplină și rugăciune continuă. Pictorul s-a învoit și a început spornic zugrăvirea în atelierul său din Copou. S-a împotmolit însă când a ajuns la chipuri. Nu ieșeau așa cum și-ar fi dorit, în culorile Raiului și cu acel sigiliu al iubirii materne paradigmatice, cea a sfin­țeniei nemărginite. Simțindu-se neputincios, a așternut o pânză peste șevalet și toată noaptea s-a rugat să-l învrednicească Dumnezeu ca să izbutească a încununa desăvârșit icoana. Dimi­neață, când a dat deoparte acoperământul de pe zugrăvitura neterminată, a rămas fără grai, descoperind chipurile modelate cu o armonie a perfec­țiunii și un colorit luminos, „văpseala grâului”, cum o descria la 1900 ieromonahul prodromit Dometie Prodromitul. Aș adăuga că zugrăveala chipurilor e în culoarea lanului abia pârguit. Tot el remarca faptul că Maica soarbe inima privitorilor. Uitându-mă îndelung admirativ la icoană în biserica înveș­mântată cu prețiozități carpatine, am simțit cum Fecioara mă îmbră­ți­șează cu vederea cea molatec dulce și mă petrece până mă depărtez cu privirea „dulceții duhovnicești”, după spusa acel­u­iași părinte. Și însoțirea aceasta ne impregnează pentru totdeauna ființa. Zugravul Nicolau, cutremurat de întâmplarea dumnezeiască, cea a pictării de mână nevăzută, a mărturisit minu­nea. A descris-o într-un document cu litere chirilice, concluzionând în felul următor: „... când m-am dus să m-a apuc de lucru, «O pré slăviți minunile Maicii lui Dumnezău, s-au aflat chipul dres precum se vedi»”. Artistul n-a mai făcut altceva decât, cum o spune, să-i dea „lustrul cuviincios”. Documentul e păstrat în biblioteca Schitului Prodromu. Autenticitatea spovedaniei a fost întărită de investi­gații științifice, ce au constatat că nu exis­tă nici o urmă de pensulă pe chi­purile pictate ale icoanei. Infor­mația mi-a parvenit de la părintele arhimandrit Nicodim Petre, sta­rețul Mănăstirii Bucium, chinovia continuatoare a schitului ce fost-a metoc al Prodromului. Aici, în așezământul monahal de pe colina Buciumului, din 2013, o copie a acestei creațiuni iconice nepereche bucură privitorii cu întruchiparea sa de o strălucire asemănătoare.

Zilele pelerinajului în Athos, al meu și al celorlalți cinci tovarăși de călătorie, fălticeneanul Andy, sucevenii Alex și Ștefan, constăn­țenii Gabi și Dorin, au fost luminate de bucuria de a putea admira aceste splendori iconice, însuflețite toate de Însăși Maica Domnului. Ne-a colindat întreg pelerinajul mireasma stării de rugă parcă a inimii, pe care am simțit-o când am îngenuncheat dinaintea lor. Va dăinui cât fi-vom pe pământ și în ceruri. Ne-am întors acasă și cu mândria smerită că una din cele mai măiastre icoane ale Fecioarei Maria din Athos e „Prodromița”, zămislire a pământului românesc și a evlaviei lui mariane.

Pășind în Athos te întâlnești parcă la fiecare pas cu Sfânta Fecioară. Dar la Vatopedu emoția generată de florilegiul celor șapte transpuneri iconografice ale Maicii Domnului se adaugă tulburător atingerea unui vestigiu tezaur, cel al Cinstitului Brâu al Maicii Domnului. E o culminație a stării de revelație, despre care vom da seamă într-o viitoare „Însemnare a călătoriei mele...”, ca să apelez la titlul cărții ilustrului memorialist Dinicu Golescu, călător împătimit, observator sagace, moralist și tâlcuitor original al priveliștilor lumii, pe care a avut norocul să le vadă.