Desăvârșirea perfecțiunii

În trecut, sprintul și maratonul erau două probe atletice diametral opuse. Sprinterii trebuiau să obțină cel mai bun timp pe distanțe scurte, turând la maximum capacitatea propriului organism pentru a atinge o viteză aproape imposibil de imaginat pentru ființa umană. Maratoniștii, pe de altă parte, erau cei care aveau nevoie de o dozare atentă a efortului, de un ritm de alergare care părea aproape nul în comparație cu al sprinterilor, dar care trebuia păstrat pentru zeci de kilometri de alergare, nu doar pentru câteva sute de metri.

În goana lui spre perfecțiune, însă, omul a început să combine viteza sprinterilor cu distanța de parcurs a maratoniștilor și, în prezent, aleargă de nebun distanțe incompatibile cu limitele sale în ceea ce privește progresele vieții terestre. Cerul a fost, pentru o lungă perioadă de timp, o provocare de neatins. În cele din urmă, avionul și, ulterior, naveta spațială au cucerit reduta albastră unde doar Dumnezeu și vulturii păreau să se încumete să sălășluiască. Nemaiavând alte provocări de înfruntat în materie de spațiu, omul s-a grăbit să găsească o metodă pentru a prelungi timpul său terestru, să întârzie sau chiar să sugrume marele său dușman: moartea. Durata de viață s-a dublat în decursul ultimului secol și există premise bune pentru ca aceasta să fie prelungită chiar mai mult. Nemulțu­mit de progresele inimaginabile pentru generațiile anterioare, omul s-a întors către propriul său trup. A creat noi facilități pentru acesta, iar când acestea s-au dovedit nesatisfăcătoare, a început să-l transforme într-o mașinărie hibridă. Schimbarea de sex a fost o provocare, dar nu s-a dovedit a fi suficient de mare pentru ima­ginația modernă. Atunci, s-a trecut la pasul următor: dobândirea pe cale mecanică, robotică, a unui om nou, înzestrat cu toate marile descoperiri ale tehnologiei moderne.

Ce ar fi dacă de mâine am avea un dispozitiv care înregistrează maniacal toate acțiunile vieții noastre și care ni le poate reda în formă înregistrată, un fel de memorie artificială la care putem recurge după bunul plac pentru a consulta trecutul ori de câte ori propriul discernământ dă dovadă de slăbiciune? Dar dacă am avea posibilitatea de a ne transpune integral într-o lume virtuală în care să fim întregi și liniștiți chiar dacă, în realitate, ne aflăm într-un pat de spital, imobilizați și suferinzi? Câți oameni nu și-ar dori un dispozitiv medical care, sub forma unei celule minuscule, să tranziteze întregul lor organism și să observe unde se află problemele de sănătate înainte ca acestea să escaladeze într-o afecțiune gravă? Melanjul dintre om și inteligența artificială însă comportă și o serie de probleme ascunse, care nu pot fi ignorate. Prima dintre ele constă într-o dilemă directă: într-un om robotizat sau un robot umanizat, ce mai este omul? Mai rămâne el o făptură creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, sau devine o făptură creată după asemănarea acestei lumi, ale cărei minte și inimă, trup și suflet se închină propriului idol? Ce se va întâmpla în ziua când roboții vor gândi pentru noi? Ce se va întâmpla atunci când emoțiile noastre vor începe să dispară întrucât nu le mai folosim decât la un minim absolut?

În spatele fiecărei perfecțiuni omenești stă o lipsă, o nedesă­vâr­șire. Așa cum omul nu a apărut de la sine, ci a fost creat din țărână de Dumnezeu, el are nevoie de Prea­sfânta Treime pentru a avea cu adevărat un scop. Iar scopul omului nu poate fi perfecționarea propriului său trup muritor, ci mântuirea propriului său suflet. Adică acel element pe care nici un robot nu îl poate replica, pe care nici o perfec­țiune pământească nu îl poate egala sau concura în vreun fel. Sufletește, omul nu a stat niciodată mai fragil ca acum. Sprintul tehnologic, maratonul perfecționării obsesive tru­pești au stors de energie generații întregi de suflete, le-au golit de sens, le-au transformat în sclave ale luptei imposibile cu moartea fizică, cu degradarea trupească, cu grija zilei de (poi)mâine. În tot acest răstimp, în loc să caute desăvârșirea fără de sfârșit a propriului suflet, a căutat perfecțiunea limitată a propriului trup. Rătăcind într-o zonă imposibilă, omul este chemat de Dumnezeu din acest triunghi al Bermudelor sufletesc în Împărăția Sa cea netrecătoare, acolo unde Duhul Sfânt „plinește” totul, desăvârșind la nesfârșit ceea ce este nemuritor: sufletul omenesc.

Poate că mâine vom trăi mai mult, vom trăi mai bine, vom birui majoritatea bolilor și ne vom înfrăți cu inteligența artificială, robotizând ceea ce trupul nostru fragil nu poate să ne ofere... Dar când, oare când, vom începe să lucrăm și la desăvârșirea propriului nostru suflet împreună cu Cel care a creat lumea din nimic?