Ieromonahul român Metodie din Kareia Athosului

Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de cona­țio­nalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului comunist, când din România foarte puțini monahi mergeau către Muntele Athos sau comunicau cu isihaștii de acolo.

Între acești călugări pomeniți în scrierile din ultima vreme, pentru care exprimăm gânduri de recu­noș­tință Sfântului Paisie Aghioritul și ieromonahului Eftimie Athonitul, s-a numărat și ieromonahul Metodie din Karyes, capitala Muntelui Athos, originar din Sibiu, unde s-a născut la 26 decembrie 1905.

Sfântul Nicodim, pomenit în 26 ale lui undrea, dată în care Metodie a văzut lumina zilei, i-a insuflat acestuia dragostea față de viața monahală și l-a îndrumat către locul unde s-a format și el în tinerețe, Muntele Athos, pe care l-a iubit și pe care adeseori îl avea ca dreptar atât pentru regu­lile mari și mici ale vieții monahale pe care le în­vă­­­­țase acolo, cât și pentru mul­țimea cuvioșilor pe care i-a întâlnit în acest loc sfânt al Ortodoxiei.

Pe când era foarte tânăr, undeva în jurul vârstei de 18 ani, Metodie a venit la Sfântul Munte, închinoviindu-se la o chilie ocrotită de Sfinții Teodori de pe moșia Mănăstirii Cutlumuș, cu o vechime considerabilă, de cel puțin 1.000 de ani, deși în locurile acelea au fost sihaștri și înainte de atestarea documentară a înființării mănăstirii.

Mănăstirea a avut legături strân­se cu Țara Românească. Într-o vreme era considerată ca o Lavră a Țării Românești, fiind sprijinită prin danii de vechii domnitori ai Ungrovlahiei, unii dintre ei trecuți în rândul sfinților, cum a fost Nea­goe Basarab. În mod special, a fost ajutată în perioada veacurilor XIII- XIV de un mitropolit al Țării Româ­nești provenit din obștea de la Cutlu­muș, cu numele Hariton, motiv pentru care mănăstirea a ajuns să fie cunoscută la un moment dat drept lavra lui Hariton.

Cuvintele rămase despre ieromonahul Metodie, hirotonit din tinerețe în Sfântul Munte pentru evlavia pe care o avea, sunt minunate și par a fi dintr-o altă lume, multe dintre ele trebuind înțe­lese în taina înaltă a credinței și a trăirilor filocalice  pe care ni le prezintă cărțile pline de învățături de demult, care vorbesc despre oameni ce aveau altfel de măsuri decât ale noastre, mult împuținate la sfâr­șitul veacurilor...

Ni se spune în biografia lui că, din chilia unde a fost închinoviat alături de mai mulți viețuitori, bătrânul (gheronta) față de care făcea ascultare l-a trimis la Mănăstirea Esfigmenu pentru a vinde o parte din rucodeliile lucrate cu multă jertfă. I s-a poruncit să se întoarcă în aceeași zi, dar, mergând la Esfigmenu, vremea s-a schimbat și a început să plouă torențial. Monahii de acolo au încercat să-l găzduiască, dar el a ținut morțiș să respecte cuvântul pe care i l-a spus starețul lui. A plecat, dar i-a fost foarte greu să-și continue drumul. Găsind o scorbură, s-a ghemuit în ea și a început să se roage. La un moment dat a ațipit, iar după ce s-a trezit a văzut o lumină în apropiere și s-a hotărât să ceară ajutor, fiind convins că s-a rătăcit. Apropiin­du-se, și-a dat seama că se afla aproape de chilia sa, unde-l aștep­tau ceilalți monahi ascultători și rugători. Nu mică i-a fost uimirea, căci din locul unde îl prinsese ploaia torențială și până la chilia lui era o distanță apreciabilă, dar în logica ascultării este foarte simplu, căci toate sunt cu putință celui credincios și ascultător...

Mai târziu, biografii greci men­țio­nează că s-a mutat într-o chilie din Karyes, capitala Muntelui. Ni se spune că era jertfitor, virtuos, simplu și irenic. Iubea pravila și rânduiala de la biserică, fiind cu luare aminte la îndatoririle duhov­nicești. Mai mult decât atât, însă, avea multă dragoste, atenție și deschidere față de ceilalți. La chilia lui găseau găzduire foarte mulți pelerini, călători, dar și monahi din marile mănăstiri ale Muntelui Athos, care erau nevoiți să vină la Karyes pentru a rezolva anumite aspecte administrative.

La un moment dat, în chilia Sfin­ților Teodori a fost primit un mirean virtuos, care se numea Con­stan­tin. Trupul acestuia, când s-a mutat la cele veșnice, „nu a înțe­penit”. Martorii și par­ti­ci­panții la înmormântare mărturiseau că dobândise mlădierea pe care o dețin, în general, trupurile monahilor sfinți. Unii susțineau că acela era monah în ascuns. Deși oficial nu primise tunderea în schima monahală, era deosebit de râvnitor și model pentru alții, inclusiv pentru monahi.

În aceeași chilie, împreună cu Metodie, s-a așezat pentru o vreme un om care lucra în diferite locuri, dar care era prea iubitor de argint. Banii pe care îi aduna îi schimba în lire și-i punea deoparte, într-un tub special, pe care l-a îngropat, acoperindu-l cu diverse obiecte ca să nu dea de bănuit. Când părintele Metodie a fost invitat la hramul unor părinți din apropiere, chilia lui a luat foc, iar flăcările au distrus o parte din ea și au curmat viața mireanului iubitor de argint...

Când au încercat să curețe locul ars al chiliei și să arunce resturile, au găsit și lirele ascunse cu grijă. S-a mâhnit mult când le-a văzut și a spus: Vezi cum face diavolul? De aceea a ars chilia! Cine vrea, să le ia, eu nu iau nimic! Cei care au luat banii s-au îmbolnăvit și s-au chinuit mult. Toți vorbeau despre buna așezare a lui Metodie și despre înțelepciunea lui de a nu lua ceea ce nu i se cuvenea.

Odată, la un hram al Mănăstirii Sfântului Pavel, marea era învolburată și o corabie încărcată cu lemne se afla în arsanaua de lângă apă. După hram, mai multe persoane, vreo 15, au încercat să împingă corabia și n-au reușit, dar părintele Metodie a împins-o singur, mărturisind că nu cu puterea sa a făcut aceasta, ci Dumnezeu i-a stat în ajutor. Era o altfel de întâmplare, mai minunată decât cea petrecută pe drumul de la Esfigmenu, ambele împlinite prin harul lui Dumnezeu.

Pomenea despre lucruri uimitoare, unele dintre ele petrecute în România, precum istorisirea despre un monah care își părăsise nevoința și se așezase într-un sat, unde s-a căsătorit. După ce au trecut anii și a venit ziua morții sale, vecinii l-au pregătit și au înștiințat preotul să vină ca să-l înmormânteze. Când preotul a ajuns acolo, a văzut aievea un urs care se pregătea să ia trupul și care i-a șoptit preotului: De ce ai venit aici? Acesta a fost călugăr și s-a lepădat de schima sa, după care i-a luat trupul și a dispărut. Atunci au înțeles cât de grea era situația fostului monah și ce înseamnă, de fapt, părăsirea vieții îngerești, ignorând ascultarea și buna rânduială pe care le îmbră­ți­șase inițial.

Povestea că unii vorbeau despre fapte minunate pe care le-au întâlnit în viața lor, semn că Dumnezeu nu-i părăsiseră, și-i învățau pe alții pentru a se feri de greșeli și a urma virtutea. Povestea nume­roase fapte minunate trăite de cei pe care i-a întâlnit în viața sa, adevărate semne doveditoare ale faptului că Dumnezeu nu-i părăsise, cu scopul de a-i învăța pe alții să se ferească de greșeli și să urmeze virtutea. Metodie l-a cunoscut în tine­rețe pe preotul de la care a aflat întâmplarea cu fostul  monah și care, după ce a văzut o asemenea osândă, a părăsit toate, familie, copii și soție, și a venit la Sfântul Munte. El i-a dat imbold și lui Metodie pentru a urma același drum.

Căuta ucenici și aștepta să vină mai mulți tineri din România, mai ales la vârsta când nu mai putea împlini, în general, cele trebuincioase vieții monahale. Le spunea grecilor: E greu în România, ne-a înăbușit comunismul, o mare plagă, iar fiii acestor vremuri sunt altfel decât eram noi...

Monahii de la Mănăstirea Sfântului Pavel îl iubeau mult pe părintele Metodie. Când ajungeau la Karyes, poposeau în chilia sa. Când a îmbătrânit, el îi ruga să-l ia în mănăstirea lor pentru a fi îngrijit.

S-au păstrat mărturii și despre un alt monah român nevoitor la Schitul Lacu, la chilia Bunei Vestiri, ierodiaconul Neofit Negară, care, atunci când n-a mai avut pe nimeni și nu se mai putea în­griji singur, a fost luat în bolnița Mănăstirii Sfân­tului Pavel și îngrijit până în ceasul din urmă.

Monahii de la Sfântul Pavel îl doreau pe Metodie să le fie duhovnic, dar acesta, deși era ieromonah de mult timp, nu primise această ascultare. Spunea: E mare răspundere. Cum aș putea să o scot la capăt? Rămăsese smerit până la capăt...

În anul 1979, când avea puțin peste 70 de ani, s-a îmbolnăvit. Despre el ne vorbește, în lucrarea Părinții aghioriți - Flori din Grădina Maicii Domnului, Sfântul Paisie Aghioritul.  În ziua Înălțării Sfintei Cruci, Metodie l-a chemat pe ieromonahul român Hristofor și l-a trimis să-l înștiințeze pe compatriotul său, ieromonahul Ioachim, îngrijit în bolnița Mănăstirii Cutlumuș, că a doua zi aveau să treacă din lumea aceasta împreună.

I-a cerut iertare pentru ce greșise și, pentru că vorbele părintelui Metodie au fost revelate de Duhul Sfânt, s-au întâmplat întocmai. A doua zi, la ora 5:00, după ceasul bizantin, părintele Ioachim a adormit cu pace, împreună cu părintele Metodie, după cum spusese mai îna­inte. Au plecat amândoi, așa cum ceruseră de la Dumnezeu, ca să nu se despartă nici în această viață, nici în cea viitoare.

Bibliografie:

Cuviosul Paisie Aghioritul, Pă­rinți aghioriți. Flori din Grădina Maicii Domnului, Ed. Evanghelismos, Bucu­rești, 2004.

Ierom. Eftimie Athonitul, Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte, trad. ieroschim. Ște­fan Nuțescu, Ed. Evanghelismos, București, 2016.