Evidențe terminologice, raportul dintre lege și dreptate în Vechiul Testament

Sfânta Scriptură oferă o paletă largă de termeni și înțelesuri, contextualizări și perspective diverse cu privire la raportarea existențială a cuvântului „lege” la realitatea socială, religioasă, juridică și culturală. Sunt utile de precizat în acest sens ascen­dența de percepție a termenului și receptarea lui intrinsecă de la Vechiul spre Noul Testament.

În tradiția lingvistică vechi-testamentară, cuvântul „lege” incumbă mai multe înțelesuri complementare perspectivei juridico-religioase din Legământul mozaic. Cumu­lând în acest sens o serie de indicii culturale, textul biblic por­nește în primul rând de la realitățile sociale comune, evidențiind terminologic legătura dintre tată și fiu, rege și supușii săi, ajungând în cele din urmă la cumulul poruncilor divine adiacente Legământului sfânt cu Yahve. Avem în acest sens o se­rie de forme și abordări termino­logice vechi, moștenite din tradiția ebraică, pe care traducătorii Septuagintei au reușit să construiască traducerea celor mai complexe posibilități structurale ale mesajului revelat.

Terminologie ebraică

O primă formă de grefare legis­lativă pentru textul Scripturii se poate regăsi prin folosirea termenului „tôrâ”, cuvânt suprapus mai târziu cumulativ și generic denumirii cărților sfinte folosite în cultul ebraic. Ca înțeles larg, temenul este folosit în mare parte pentru a evidenția „poruncile vetive (să nu faci), imperative (să faci) și juridice (legislative) (trebuie să faci). Este o poruncă dată de o persoană cu o autoritate mai mare unei persoane aflate pe un palier inferior”, de aici și cea mai concretă direcție de înțelegere a termenului este împropriată raportului părinte-copil, definind în mare măsură conținutul mesajului de „povață”, ca de la cel mare la cel mai mic. Raportat la o autoritate statală (rege-supus), termenul de „lege” sau „poruncă” apare în Vechiul Testament sub conținutul lui „mișwâ”. În aceeași proximitate etimologică, textul ebraic se folosește de forma „hôq” (sau „huqqâ”) pentru stabilirea obligațiilor cultice și de „debarîm”, pentru identificarea „Legii divine”. „Termenul mišpāt are, de asemenea, o mare diversitate de înțe­lesuri, de la aceea de verdict legal până la sensul de model fix pentru comunitatea legală. Din înțelesul de verdict legal dat de un judecător s-a dezvoltat sensul de cutumă sau lege cutumiară, care devine normativă pentru judecătorii din viitor. În sensul acesta a fost folosit un termen consacrat pentru dreptul cutumiar. Termenul edût în sfera legală înseamnă îndemn (povață), iar piqqudîm înseamnă datorie. În literatura ebraică de mai târziu, din perioada persană, termenul dat este folosit, de asemenea, pentru Legea Domnului (cf. de ex., Exdra 7, 12; 14, 21). Prin urmare, este clar că diferiți termeni își au originea ca termeni legali legați de declarațiile sau deciziile unei persoane cu o autoritate mai înaltă. În sfera religioasă este Domnul; în sfera legală poate fi regele, un judecător sau bătrânii; în sfera familiei poate tatăl sau mama” (Dicționar biblic, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2015, p. 867).

Terminologie greacă

Mergând mai departe, pe filiera textului grecesc al Septuagintei, termenul de „lege” este foarte bine descris prin substantivul „dikaios”, care se poate traduce prin: îndreptare, dreptate sau îndreptă­țire. Primind totodată și valoare atributivă, dikaios desemnează implicit o persoană dreaptă, socotită a fi rânduită în legea lui Dumnezeu. Cele mai frecvente asocieri le putem identifica în Cartea Psalmilor: „Că nu va lăsa Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, ca să nu-şi întindă drepţii întru fărădelegi mâinile lor” (Ps. 124, 3). Tot aici, termenul apare ca atribut dumnezeiesc: „Milostiv este Domnul şi drept şi Dumnezeul nostru miluieşte” (Ps. 114, 4); „Drept este Domnul în toate căile Lui şi cuvios în toate lucrurile Lui” (Ps. 144, 17). De asemenea, prin gura profetului Isaia spune, Dumnezeu Se proclamă ca: „drept şi izbăvitor, și nu este altul decât Mine!” (Is. 45, 21).

Valențele juridice ale termenului ne ajută să descoperim în Vechiul Testament expresia și necesitatea unei profesii dinamice și actuale: „în toate cetăţile tale, pe care ţi le va da Domnul Dumnezeul tău, să îi pui judecători şi căpetenii după seminţiile tale, ca să judece poporul cu judecată dreaptă” (Deut. 16, 18). În aceeași ordine de idei, Isaia vorbește despre o echitate cântărită din punct de vedere juridic: „Vai de cei ce dau dreptate celui nelegiuit pentru mită şi lipsesc de dreptate pe cel drept!” (Is. 5, 23).

Expresia „dreptății dumneze­iești” în Vechiul Testament (dikaiosiny) se definește în primul rând ca „manifestare mântuitoare a lui Dumnezeu” (cf. Ieș. 34, 7) și totodată ca prezență personală a lui Dumnezeu ca „Judecător”. În acest sens, Psalmistul spune: „Că ai făcut judecata mea şi dreptatea mea; şezut-ai pe scaun, Cel ce judeci cu dreptate. Certat-ai neamurile şi au pierit nelegiuiţii; stins-ai numele lor în veac şi în veacul veacului” (Ps. 9, 4-5). În evidență similară, dreptatea vechi-testamentară este descrisă drept „credință și conformitate cu prescripțiile etice și morale”: „Şi El va judeca lumea; cu dreptate va judeca popoarele. Şi a fost Domnul scăpare săracului, ajutor la vreme potrivită în necazuri” (Ps. 9, 8-9).

Prefigurarea legii creștine

În integralitatea coordonatelor sale terminologice, textul Vechiului Testament confirmă tot mai mult constituirea unei jurispru­dențe, anterioare chiar clasicelor principii de drept roman. De aceea, în virtutea unei certificări practice, „teoria legală” certifică tot mai mult cu evidență autenticitatea relației dintre „lege și moralitate”. Așa se face că, „de-a lungul istoriei jurispruden­ței, perspectiva cea mai apărată a legii a fost așa-numita lege naturală. Adepții legii naturale susțin că toți oamenii sunt conștienți de anumite legi care există cu scopul de a guverna comportamentul uman și a proteja drepturile individuale ale omului. Se consideră că aceste legi pot fi descoperite cu ajutorul unei inteligențe rezonabile. Gândirea antică romană și greacă, mai ales stoicismul, a introdus anumite idei privind legile eterne. Bineînțeles că evreii și creștinii au considerat că legea este o reflectare a naturii eterne și a caracterului lui Dumnezeu, așa cum i-a revelat lui Moise în principiile morale ale Celor Zece Porunci (Legea Mozaică). Legea Mozaică este ancorată în credința că Dumnezeu a creat omul după chipul Său (Imago Dei), parte a acestui chip emulând atributele morale ale lui Dumnezeu” (Norman Geisler și Peter Bocchino, Temelii de neclintit. Răspunsuri contemporane pentru întrebări cruciale despre credința creștină, Ed. Caramel Print, 2024, p. 188).