Drumul omului spre îndumnezeire în romanul „Laur“
Pentru iubitorii literaturii de respirație dostoievskiană, cu tușe postmoderniste fine, Evgheni Vodolazkin este unul dintre cei mai apreciați scriitori străini contemporani. Specialist în literatură rusă și medievalistică occidentală, Vodolazkin reușește să-și farmece cititorii cu personaje memorabile, jonglând cu stilurile literare pe diferite fundaluri istorice. Autor a cinci romane, dintre care ultimele trei fiind câștigătoare ale unor premii, precum Bolșaia Kniga (Marea Carte), Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi) și Kniga Goda (Cartea Anului), prozatorul rus este mai mult promovat prin intermediul cărții Laur, evaluată a fi una dintre marile creații ale literaturii universale.
Laur este un roman despre derutanta diversitate a experienței umane. Construcția se realizează printr-un proces laborios de sedimentare, după modelul operelor arhetipale. Istoricul se lasă în voia prozatorului, construind hărți spirituale cu miză contrafactuală, pentru a arăta o cale spre viața veșnică pentru omul care face din orice drum drept un labirint. Scriitura lui Vodolazkin poartă marca unor mari scriitori precum Eco, Mann, Musil, Goethe, Tolstoi și, după cum afirmasem, Dostoievski.
În Laur, autorul propune cititorului un cadru pentru a reflecta teologic și existențialist la valorile prezentului. Dacă omul contemporan pare să se îndrepte, fără țel, spre o anumită amplificare și pluralizare a personalităților sale, trăind în mai multe timpuri și în mai multe realități, omul Evului Mediu se bucura de cea mai intensă realitate, traversând identități pentru a ajunge la îndumnezeire. Pornind de la ideea că nu există timp, ci veșnicie, Vodolazkin selectează istorii individuale în care drumul către sens este pavat cu eșecuri, care pot fi depășite doar cu ajutorul speranței. Scriitorul surprinde, cu talent, atât sufletul uman și spiritul rus, cât și atmosfera epocii.
Arsenie, eroul romanului, este născut spre sfârșitul Evului Mediu, în Rukina (o provincie plasată în Rusia). Tânărul, rămas fără familie, alege să se bucure de libertate, pășind cu inocență spre ispitele din lume. Descoperind iubirea trupească, Arsenie va cădea într-o realitate postedenică, în care cuplul adamic nu este ferit de pedeapsa cunoașterii interzise. Într-o lume supusă gândirii religioase, amânarea refacerii echilibrului îl va costa viața iubitei, dar și pe cea a copilului nenăscut. Convins de starețul Mănăstirii „Sfântul Kiril“ din Belozersk că vor avea șansa să se reîntâlnească doar dacă se vor mântui, Arsenie se autoexilează pentru a plăti păcatul amândurora, dar mai ales pentru a salva cele două suflete care muriseră fără spovedanie sau botez. Sub amenințarea demonilor trecutului, personajul schimbă identități metamorfozându-se din Arsenie în nebunul întru Hristos Ustin, apoi în călugărul Ambrozie și, spre final, în sihastrul Laur. Arsenie este un soi de personaj dostoievskian foarte asemănător lui Alioșa Karamazov. Acesta nu-și găsește în tinerețe locul în mănăstire, dar nici în lume; are vocația unui ales care-și strânge adepții sub puterea minunii și alege să urmeze credința creștină printr-o supunere aproape oarbă, din dorința de a trăi pentru un sens înalt.
Romanul este împărțit în patru capitole: Cartea cunoașterii, Cartea renunțării, Cartea drumului și Cartea liniștirii; fiecare reprezentând stadii ale drumului spiritual parcurs de erou. Scriitorul creionează mitul marelui vraci al Rusiei pe fundalul imaginarului Evului Mediu, pornind de la arhetipul Vindecătorului, Mântuitorul Hristos. Mitificarea lui Arsenie se realizează pe ideea de jertfă și pe cea a deținerii unor virtuți supraumane.
În Cartea cunoașterii, Arsenie este prezentat începând din copilărie și până la adolescență, la fiecare pas al descoperirii unui nou mister al lumii. Bunicul Hristofor, vraciul din Rukina, îl inițiază în arta tămăduirii și îl învață să citească, având la dispoziție textele de bază ale perioadei - Biblia și Alexandria - străvechea povestire despre călătoriile lui Alexandru Macedon în Orient, dar și Legenda despre Împărăția Indiei și Cărțile lui Avram. După moartea lui Hristofor, deși fusese sfătuit să se retragă la mănăstire, Arsenie alege să se bucure de libertatea și de satisfacțiile ce i se ofereau luând locul acestuia. Cartea cunoașterii se va încheia pentru erou odată cu povestea tragică a experimentării iubirii trupești. Pe treptele lui Platon spre frumosul absolut, Vodolazkin arată că adevărata cunoaștere începe cu deschiderea unui nou sens. Abia de acum tânărul începe să învețe despre marile teme ale omenirii: viața, moartea, iubirea și singurătatea. În percepția creștină, adevărata cunoaștere se revelează omului odată cu urcarea pe drumul renunțării.
Cartea renunțării îl are în prim-plan pe Arsenie decis să se jertfească din iubire. Față de Faust, eroul nostru cere un pact cu Dumnezeu, numai că, la fel ca în cazul personajului goethean, binele celuilalt aduce și mântuirea sa. Intriga romanului va face ca materia narativă să graviteze pe orbite concentrice, miturile biblice oferind semnificații suferinței. Durerea despărțirii de Ustina îl trezește pe Arsenie în drama profetului Iona de a se afla sub puterea destinului. De aici încep marile frământări și neliniști pământene care îl vor determina pe erou să pornească într-o serie de călătorii purificatoare și dătătoare de sens. Va căuta locurile aflate sub amenințarea morții provocate de ciumă până va ajunge să lucreze ca vraci la curtea unui cneaz și va fi ispitit să-și întemeieze o altă familie. Evident, eroul de tip dostoievskian vede fericirea și urmarea țelului doar în suferință. Procesul despătimirii începe cu renunțarea la lume. Prin urmare, Arsenie evadează, convins că este salvat de un înger, numai că diavolul îl batjocorește pe cel care nu e smerit. După cum se observă, Arsenie intră în ceea ce Sfântul Ioan al Crucii numea noaptea întunecată a simțurilor. Greșind a doua oară, prin cuvânt, el va decide să nu mai vorbească și să trăiască în locul Ustinei, renunțând la trup prin luarea identității nebunului întru Hristos Ustin. Sub acest chip, va afla de la nebunul întru Hristos Foma cum echilibrul lumii este ținut de cei „săraci cu duhul”, dar când partea sa de lume nu mai are un purtător de cuvânt, tăcerea nu-și mai are sens și va fi constrâns să recadă în timp.
Cartea drumului este o alegorie a salvării sufletului căzut prin simţuri în patimi. Arsenie pornește alături de italianul Ambrogio Flecchia spre Ierusalim, în primul rând în căutare de răspunsuri revelatoare. Drumul se dovedește a fi o secvență macabră a vieții sale, noul Iov fiind încercat aici până la carne și os. Călătoria spre Ierusalim este simbolul dorinței regresiei ad uterum, numai că aceasta se va materializa într-un traseu spre camera dorințelor lui Andrei Tarkovski. Eroul își întâlnește aici spaimele din tunelul subteran care duce la purificarea sinelui de înclinațiile și dorințele senzitive.
Ambrogio este un învățat catolic care are darul previziunii și obsesia descoperirii sfârșitului lumii. Destinul personajului pare a fi emblematic pentru evoluția cunoașterii în Europa, începând de la sfârşitul secolului XV, prin punerea cunoașterii prin rațiune mai presus de cunoașterea prin trezirea harului. Autorul portretizează căutarea paradisului pământesc doar prin drumurile fără țel - pe orizontală, care au dus spre sfârșitul Vechii Lumi. Ambrogio având o cerere egoistă sau nefolositoare sufletului, cunoașterea sfârșitului lumii, călătoria sa devine o ratare a mântuirii. Prin ciudata indiferență din acțiunile sale, până la descoperirea istoriei pe care o folosește pentru a ieși din timp, el reprezintă omul fără însușiri, într-o stare de latență. Desigur, Ambrogio poate fi încadrat și în profilul unui mag renascentist.
Cartea liniștirii stă sub semnul resemnării cu condiția umană și al statorniciei pe calea verticală. Eroul realizează că finalul rătăcirilor îl duce spre un punct inițial: cel al ieșirii din cercul vieții omului spre mântuire, în care Hristos este calea generală. Sihastrul Laur, retras pentru asceză în peșteră, oferă imaginea concretă a căutării uterului, pragul spre lumea visată. Povara sarcinii orfanei Anastasia luată asupra sa este o șansă a martirului și a asumării păcatelor întregii lumi oglindite într-însul. Finalul predictibil al vieții eroului stă sub ideea că evenimentele asemănătoare creează contrariul pentru biruirea timpului și a salvării, crez care străbate întreg textul. Vodolazkin urmărește în permanență traseul sufletelor alese, conduse de principiul devalorizării totale de sine, care își fac o obsesie din dorința de a ajuta pe ceilalți să se mântuiască și care realizează cel mai profund bunătatea lui Dumnezeu și propria nimicnicie prin darul suprauman care le este dat.
Miezul romanului reprezintă o adevărată poetică a identității. Vodolazkin arată o cale ce oferă un rost sau o speranță omului contemporan descentrat, fără o realitate ontologică. Scriitorul țese narațiunea în jurul ideii postmoderne potrivit căreia reprezentările lumii nu reflectă realitatea, ci o creează; ca urmare, secvențele postmoderne se vor strâns legate de poetica Evului Mediu. Actele și semnele de călătorie în timp sunt mijloace care arată existența veșniciei, dar totodată ironii și parodieri ale acțiunilor omului de a reintra accelerat într-o epocă întunecată - cea a relativismului istoric.
Dincolo de fascinanta frescă semiotică, Laur rămâne un roman memorabil prin însemnarea încăpățânării absurde cu care omul tânăr este decis să plătească pentru liberul arbitru, paradoxul suferinței răscrucii paralizându-i voința de-a se da în totalitate lui Dumnezeu: „Solomon a spus: trei lucruri nu pot să le înțeleg, ba chiar patru: urma vulturului pe cer, căile șarpelui pe stâncă și cărarea corabiei pe mare, și căile omului în tinerețile sale. Asta nu înțelegea Solomon. Asta nu a înțeles Hristofor. După cum a arătat viața sa, asta nu a înţeles nici Arseni”.