Dubai, privire spre ziua de mâine
Un metrou care nu vine pe sub pământ, ci pe deasupra, cale de zeci de kilometri, din inima Dubaiului, până în inima deșertului.
Dedesubt, o parcare de dimensiunile unui oraș. Mai există două la fel, astfel încât să poți veni spre viitor de oriunde, pentru că despre viitor este vorba. Chiar asta este Expoziția Mondială de la Dubai. Pentru o jumătate de an, de la 1 octombrie 2021 până la sfârșitul acestei luni, lumea și-a mutat visurile aici, iar acestea nu-l scapă din ochi pe nici unul dintre miile de vizitatori zilnici, luându-l în grija lor și ajutându-l să zboare. De-adevăratelea, nu în închipuire!
Sunt prezente 192 de țări, fiecare cu pavilionul său. Ți-ar trebui câteva săptămâni ca să poți trece prin toate. Pentru unele, precum cel al Japoniei, e nevoie să-ți faci rezervare din timp, pentru a fi sigur că reușești să-i treci pragul. Pentru altele, cum sunt cele ale Germaniei, Rusiei sau țării-gazdă, trebuie să stai cel puțin o jumătate de oră la coadă.
Oriunde te-ai opri, în orice pavilion ai intra, dai cu ochii de primăvară, alta decât cea calendaristică, de afară. O primăvară care îți împrumută vârsta ei pe loc, ducându-te cu această vârstă în viitor. Dar nu mai înainte de a te purta prin trecut.
Fiecare din cele 192 de țări prezente își povestește, în incinta pavilionului propriu, sufletul, adică trecutul, ca să-ți poată vorbi apoi despre drumul ei spre lumea de mâine. Un mâine al tuturor, alcătuit din toate poveștile prezente, din toate culorile ce se țin de mână cu visurile, din toate glasurile care însuflețesc primăvara de pe străzile Expoziției, din toate vârstele acestei primăveri.
E peste tot ceva uimitor de văzut. De trăit, mai bine spus, fiindcă fiecare țară te cuprinde în povestea ei, trăindu-te și dându-ți, totodată, ocazia s-o trăiești.
În pavilionul României ajungi, se înțelege, acasă, unde ești întâmpinat, prin mijlocirea unui ecran uriaș, de George Enescu, Grigore Antipa și Constantin Brâncuși. Dar și de șipotul câtorva ape curgătoare. Ca și de un bar de apă, cât se poate de nimerit în arșița deșertului, ori în cea a vremurilor pe care tocmai le trăim. Apa de izvor e cel mai bun profesor de prospețime de pe lume. Ea și iarba verde. Ele și cerul albastru. Expoziția de la Dubai e despre toate acestea. Odată cu dispariția lor, dispare însuși viitorul!
Cred însă că așa ceva nu se va întâmpla nicicând. Îmi dă curajul să cred asta Sala Fluturilor din Pavilionul Mobilității. Precum și Pădurea Inteligentă din Pavilionul Spaniei, unde copacii au ochi scânteietori și produc, chiar în timp ce te miri de privirea lor, oxigen! Apoi pavilionul țării-gazdă, conceput sub formă de șoim, cu aripile desfăcute, întocmai ca aripile visurilor.
Dar, mai mult ca orice, mă încurajează să cred în puterea primăverii din jur numărul mare de copii veniți să viziteze expoziția. Și, nu în ultimul rând, călușeii de la intrare, identici cu cei din bâlciul copilăriei mele. În șaua lor nu poți greși, indiferent de vârstă, niciodată drumul spre ziua de mâine.
P.S. Exact, dar exact la o săptămână după întoarcerea de la Dubai, a început, în apropierea țării noastre, războiul! Să poată lua trecutul locul viitorului? Privind cu ochii inimii spre cer, eu, unul, am curajul să spun că nu!