Dubla genealogie
În limbajul bisericesc se vorbește de părinți trupești și de părinți duhovnicești, de fii naturali, dar și de fii duhovnicești sau spirituali. Nu este greu a înțelege aceste două realități care se îngemănează uneori în aceeași persoană. Ele au rolul de a ne atrage atenția la lumea noastră interioară sau duhovnicească, pe care de multe ori o neglijăm, dar care este la fel de concretă sau reală ca lumea materială sau exterioară.
În om se regăsesc două genealogii. Una trupească, dar și una duhovnicească, pentru că așa cum există o spiță umană foarte evidentă în care omul se regăsește pe sine ca fiind fiul cuiva și eventual părintele altcuiva, așa există și o descendență duhovnicească. Acest lucru este mai evident la monahi, care devin automat fiii unui anumit părinte duhovnicesc, și se altoiesc astfel unei tradiții ce poate fi identificată și care are anumite caracteristici date de personalitățile, darurile și harismele celor care formează acest lanț succesiv de părinți și fii duhovnicești. Și în zona mirenească se regăsește o astfel de legătură duhovnicească între părinte duhovnicesc și fiu duhovnicesc, chiar dacă ea nu este trăită la aceeași intensitate ca în spațiul monahal. Ni se arată astfel că există o anumită responsabilitate în această linie, atât a fiilor, cât și a părinților duhovnicești, care trebuie menținută. Această responsabilitate rezidă în fidelitatea față de tradiția născută din succesiunea de părinte - fiu duhovnicesc. Pierderea fidelității față de această tradiție este de multe ori numită neascultare sau ieșirea din ascultare. Așa cum avem o datorie față de părinții trupești, există și o datorie sau o sarcină pe care trebuie să o îndeplinim și față de părinții duhovnicești. Aceasta înseamnă, în linii mari, că trebuie să ne străduim să împlinim o așteptare sau dorință a lor vizavi de noi, și astfel să îi mulțumim.
Deși această relație poate fi observabilă la nivel personal, ea ne arată că și la nivelul universal al umanității există două genealogii. Omenirea, ca un tot, are înainte pe Adam cel vechi și pe Noul Adam - Domnul Iisus Hristos.
Părinții isihaști ne învață cum să facem în mod practic trecerea de la genealogia trupească, de la Adam cel vechi, către genealogia duhovnicească, către asemănarea cu Domnul Hristos. Acest lucru se realizează prin dobândirea Duhului Sfânt. Cuviosul Isaia Pustnicul zice: „Dar Sfântul Duh vine în cei ce se împlineşte cuvântul lui Ioan Evanghelistul, despre care acesta spune: «Le-a dat lor putere să se facă fii ai lui Dumnezeu, în cei ce cred în numele Lui, care nu din sânge, nici din voia bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut» (Ioan 3, 16) . Aceştia au fost eliberaţi de necazul care a cuprins-o pe Eva: «În dureri vei naşte fii» (Facere 3, 16). Aceştia s-au eliberat de amarnica hotărâre impusă lui Adam: «Blestemat este pământul întru lucrurile tale». Aceştia sunt cei ce au primit harul, pe care l-a primit Maria: «Duhul Sfânt va veni peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri» (Luca 1, 35). Pentru că aşa cum necazul a cuprins pe Eva şi sămânţa ei până în ziua de azi, aşa bucuria a cuprins pe Maria şi pe toţi bunii creştini în veci” (Filocalia, volumul 12, Editura IBMO, București, 2017, p. 190).
Atunci când evaluăm din perspectivă teologică această lucrare pe care o denumim de multe ori mântuire, avem o viziune structurală a unei opere împlinite și încheiate. Lucrarea de mântuire a fost realizată de Iisus Hristos o dată pentru totdeauna. Dar părinții filocalici au o viziune mai dinamică și aplicabilă fiecărei persoane în parte. În acest caz, noi înșine suntem chemați să ne refacem singuri genealogia, adică să ne altoim unei descendențe duhovnicești, să fim următori Maicii Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos. Și nu ni se cere să facem lucruri peste puterile noastre, ci lucruri firești și aplicabile fără mare silnicie în existența noastră cotidiană.
Cuviosul Isaia Pustnicul ne învață: „Deci altfel suntem fii ai Evei şi am cunoscut blestemul ei peste noi pentru gândurile noastre rele; și altfel trebuie să înţelegem că suntem fii ai lui Dumnezeu pentru gândurile bune ale Sfântului Duh și pentru patimile lui Hristos, dacă le avem cu adevărat în trupul nostru. Fiindcă aşa s-a scris de către Apostol: «Pe voi înşivă vă cercaţi... oare nu vă cunoaşteţi că Iisus Hristos locuieşte în voi? Afară doar de nu sunteţi netrebnici» (2 Corinteni 13, 5). Deoarece când «am purtat chipul celui pământesc» (1 Corinteni 15, 49), am cunoscut că suntem fiii ei (ai Εvei) din gândurile materiei rele, gândurile locuind în noi, care sunt slăbiciuni ale sufletului, cei ce poartă «chipul celui ceresc» cunosc că sunt fii ai lui Dumnezeu prin Sfântul Duh, care locuieşte în ei” (Ibidem, pp. 190-191).
Iată un mod foarte clar prin care putem identifica pe ce parte a baricadei ne aflăm. Prin gândurile rele suntem „fii ai Evei şi am cunoscut blestemul ei”, acestea făcându-se în noi slăbiciuni ale sufletului. Însă, prin gândurile bune pornite dintr-un suflet iubitor și milostiv, „suntem fii ai lui Dumnezeu”. Numai această grijă dacă o avem, de a avea cât mai des gânduri bune, ne așează într-o stare de înnoire duhovnicească.
Dificultatea care apare atunci când omul se așează într-o astfel de lucrare vine de la realitatea că nu suntem în Duhul lui Dumnezeu și nu credem în cele spuse de Dumnezeu. Acceptarea teoretică nu este însă credință. Aceasta conține în sine schimbarea vieții, pocăință, suspinul neîncetat după Dumnezeu. Dificultatea aceasta este exprimată și de Sfântul Cuvios Sofronie Saharov, care punctează necesitatea existenței rugătorilor pentru lume - a părinților duhovnicești: „Este straniu şi dureros: lumea, în marea ei majoritate, nu primeşte Duhul lui Dumnezeu şi rugăciunea se întoarce la cel ce se roagă cu sentimentul zădărniciei, dar şi cu o înmulţită întristare. Dar aceasta, desigur, este o senzaţie eronată. Da, schimbarea dorită a atmosferei duhovniceşti a lumii nu s-a petrecut încă, dar, dacă nu ar fi rugători pentru lume, atunci «puterea întunericului» (Luca 22, 53) s-ar întări printr-o dinamică mult mai mare”.