Duhovnicul Mihail Bădilă de la obârşia Ialomiţei

Înainte de Marea Unire de la 1918, din dragoste de Dumnezeu, mulţi români ortodocşi din părţile Ardealului treceau munţii pentru a-şi închina vieţuirea pământească într-un aşezământ monastic. Sunt renumiţi acei trăitori care proveneau din Siliştea Sibiului sau din zona Braşovului, acolo unde uniatismul încerca să-şi facă simţită prezenţa tot mai mult. Un astfel de trăitor al lui Dumnezeu a fost părintele Mihail Bădilă, care se născuse într-o familie de români ortodocşi din Moeciu, pe drumul ce leagă Câmpulungul de Braşov, prin Branul medieval. El va fi descălecat la sud de Carpaţi pe drumul Branului sau pe Valea Prahovei pe la 1900, alegând ca loc de închinăciune pentru întreaga viaţă pământească schitul de la gura peşterii Ialomicioarei, care la vremea aceea aparţinea de Mănăstirea Sinaia. Zece ani mai târziu a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah, ajungând unul dintre duhovnicii cercetaţi de credincioşii însetaţi după cuvântul de credinţă. După un sfert de secol de nevoinţă călugărească, ieromonahul Mihail Bădilă a fost numit egumen al Schitului Peştera Ialomicioarei, timp de 27 de ani îndrumând duhovniceşte pe fraţii de vieţuire monahală din acest aşezământ. În 1952, părintele Mihail s-a retras de la conducerea schitului, rămânând în isihia chiliei sale. În anul 1957 şi-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului, după cum prevestise ucenicului său:

"- Părinte Pimen, cât mai este până la Sf. Mucenic Ignatie? - Mai sunt trei săptămâni. - Să ştii că în ziua Sf. Ignatie mă duc din viaţa aceasta! În seara aceea, bătrânul stătea pe marginea patului şi citea din Sfânta Scriptură. Apoi a zis ucenicului: - Du-te la chilie şi te odihneşte, că eşti obosit. După un ceas, ucenicul l-a găsit adormit în Domnul, cu Biblia pe braţe."