Duminica Ortodoxiei - Ziua înveșmântată în biruință
Duminica Ortodoxiei, Κυριακή της Ορθοδοξίας, se așază în viața liturgică a Bisericii ca o cunună luminoasă peste celelalte duminici ale anului bisericesc, strălucind în chip aparte, greu de cuprins în cuvinte.
Puține sunt zilele înveșmântate într-o asemenea noblețe duhovnicească, în care istoria, teologia și taina se împletesc într-o sinteză armonioasă.
Prăznuită în prima duminică a Postului Mare, această sărbătoare ne deschide pagini luminoase de luptă, de căutare neîncetată a adevărului revelat, care s-a așezat, ca o pecete de foc, în însăși doctrina Bisericii. În același timp, ea ne poartă cu gândul către bucuria unei biruințe: ziua de 11 martie 843, când cultul sfintelor icoane a fost restabilit în mod solemn, pecetluind hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic (Niceea, 787) și luminând din nou chipul văzut al credinței.
Toate duminicile anului liturgic sunt în mod tainic mărturisiri ale Învierii; ele sunt oglinzi care reflectă lumina acesteia, chiar dacă privirea noastră nu reușește întotdeauna să o cuprindă deplin. Însă această duminică aduce nu doar ecoul biruinței, ci și adâncul încercărilor. Ea evocă nu numai persecuțiile primelor trei veacuri, ci mai ales frământările legate de ereziile care au urmat, rătăciri ce au încercat să umbrească lumina adevărului. Din aceste zbuciumări s-au născut, însă, marile învățături dogmatice privitoare la Ipostasul sau Persoana Mântuitorului Hristos, la cinstirea Maicii Domnului și statornicia dreptei învățături a Bisericii.
Icoanele, la rândul lor, au devenit astfel semnul acestei lupte: ele au fost la început prilej de suferință și persecuție, de nedreptăți, dar timp al mărturisirii și biruinței.
Așezarea acestei duminici la începutul Postului Mare nu este întâmplătoare, ci plină de înțeles: ea vorbește despre luptă și despre încununarea ei. Căci, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, cel ce se nevoiește după rânduială primește cununa, și, cu adevărat, cununa biruinței dreptei credințe a venit după o îndelungată osteneală.
Nu este de mirare că, în anumite locuri ale lumii, Duminica Ortodoxiei este prăznuită cu o solemnitate aproape imperială, apropiată în strălucire de însăși bucuria Paștilor.
Cu mulți ani în urmă, aflându-mă la Muntele Athos într-o asemenea zi, am gustat din lumina acestui praznic într-un chip greu de uitat. Dacă aș fi uitat de timpul în care trăiam, aș fi putut crede că mă aflu în epoca de aur a Bizanțului, într-o biserică a Constantinopolului, unde frumusețea nu era podoabă de prisos, ci limbaj al Liturghiei. Odăjdiile nu erau simple veșminte, ci reflexii ale slavei, menite să descopere sensul adânc al slujirii.
Dincolo de fastul vizibil, am simțit însă ceva mai presus: o bucurie adâncă, mai puternică decât orice solemnitate. Această trăire se regăsește în chip deosebit în unele mănăstiri atonite și în acele biserici unde inima credincioșilor bate mai intens decât orice strălucire exterioară.
Duminica Ortodoxiei vorbește despre deplinătatea credinței și despre frumusețea ei fără asemănare. Ea deschide înaintea noastră filele istoriei veacurilor, încărcate de eroism și de suferințe martirice, păstrate cu grijă în comoara vie a Tradiției. Un teolog spunea că inima Ortodoxiei se află în însăși rânduiala ei liturgică. Nu întâmplător, cei care au participat la slujbe săvârșite cu atenție și evlavie, ascultând cântări ce par a coborî din cer și contemplând o rânduială îndreptată în întregime către Mântuitorul, au mărturisit că aici se găsește „dreptarul cuvintelor sănătoase”, după cum ne învață Apostolul Pavel în Epistola a doua către Timotei.
În Duminica Ortodoxiei, Biserica de pe pământ se unește, în chip tainic, cu Biserica din ceruri: cea luptătoare cu cea triumfătoare. Gândul nostru se îndreaptă către cei care au trecut înaintea noastră către lumina pe care au lăsat-o în urmă prin credință, prin post, prin fapte bune și prin mărturisirea neclintită a adevărului. Ei au zidit, cu jertfa vieții lor, ethosul creștin, dăruindu-ne o moștenire care luminează și încă va lumina...
Duminica Ortodoxiei ne amintește, de asemenea, de lunga luptă împotriva învățăturilor greșite care au rănit sufletele creștinilor, au provocat dezbinări și au adus tulburare în sânul Bisericii. De la ereziile veacului al IV-lea până la frământările care au precedat Sinodul al VII-lea Ecumenic, inclusiv la lupta împotriva icoanelor, toate au constituit în esență atacuri asupra adevărului întrupării: că Dumnezeu S-a făcut Om, că a luat trup și că noi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr (Ioan 1, 14).
Astfel, această duminică rămâne nu doar o comemorare a trecutului, ci o chemare la statornicie, la mărturisire și la lumină - o invitație de a păși cu inimă curată pe calea credinței celei adevărate, în lumina care nu apune.
Îndeosebi, Duminica Ortodoxiei ne așază înainte chipul nevăzut al unei lupte pentru Chipul Celui văzut, purtată împotriva acelor potrivnici ai Dumnezeirii pe care ucenicii Domnului au contemplat-o, precum și sfintele chipuri ale celor care au gustat, fie și pentru o clipă, din slava Sa, fără a putea cuprinde pe deplin taina strălucirii ascunse sub veșmântul smereniei. În această tensiune dintre lumină și orbire duhovnicească s-au ridicat, de-a lungul vremii, numeroși împărați împotrivitori ai icoanei: Leon al III-lea Isaurul, cel ce a poruncit îndepărtarea sfintelor chipuri din biserici, Constantin al V-lea Copronimul, Leon al IV-lea Cazarul, Constantin Porfirogenetul, iar mai târziu Leon al V-lea Armeanul și Mihail al II-lea Rangabe, fiecare lăsând în urma sa umbrele unei prigoane care a încercat să stingă lumina văzută a credinței.
Dar istoria nu s-a scris doar prin potrivnicie, ci mai ales prin mărturisire. În fața poruncilor împărătești s-au ridicat apărători ai dreptei credințe, oameni ai lui Dumnezeu care au înțeles taina icoanei și au slujit-o cu prețul suferinței: Sfântul Gherman, Sfântul Ioan Damaschinul în veacul al VIII-lea, Egumenul Platon și Sfântul Teodor Studitul, iar mai târziu Patriarhul Metodie și împărăteasa Teodora, alături de mulți alții, unii mărturisind cu glas puternic, alții lucrând în taină, dar toți purtând aceeași dorință. Aceștia au arătat cu tărie că icoanele nu sunt simple podoabe, ci mărturisirea deplină a credinței, expresia adevărului Scripturii despre Cuvântul care S-a făcut trup.
Dorul de a-L vedea pe Dumnezeu străbate întreaga istorie a mântuirii. Moise și Ilie au dorit să-L vadă și nu L-au putut privi în plinătatea slavei Sale. Iar când Dumnezeu S-a întrupat, făcându-Se asemenea nouă în toate, afară de păcat, slava Sa a devenit, într-un fel, accesibilă ochilor omenești. Și totuși, chiar și atunci, oamenii au căzut cu fața la pământ, neputând purta strălucirea ei. Astăzi, însă, prin icoane, privim „ca printr-o fereastră” către Împărăția lui Dumnezeu, bucurându-ne de această deschidere tainică prin care lumina nevăzută se face apropiată și lucrătoare în viața noastră și inima se înalță către cele cerești.
În acest orizont al Ortodoxiei trăite, cuvântul Avvei Isidor Pelusiotul răsună cu o putere aparte: viața fără cuvinte folosește mai mult decât cuvintele fără viață. Tăcerea plină de faptă zidește, în timp ce vorbirea lipsită de trăire poate răni. Iar atunci când cuvintele și viața se întâlnesc în armonie, ele devin o icoană desăvârșită a adevărului întrupat în existență. Aceasta este icoana celor care nu doar cunosc adevărul, ci îl și împlinesc, cinstind faptele bune ca pe niște lucrări fără de moarte.
În ziua bucuriei și a biruinței, rostim cu recunoștință cuvintele marilor Părinți, conștienți că această luptă nu aparține doar trecutului, ci însoțește neîncetat viața Bisericii. Duminica Ortodoxiei este, astfel, o aducere aminte a unei nevoințe continue, o chemare la statornicie și fidelitate față de adevărul primit de la Sfinții Apostoli și întărit de urmașii lor.
Cinstirea icoanelor s-a așezat în Biserică drept o consecință firească și necesară a întrupării. A refuza icoana înseamnă, în adâncul său, a refuza realitatea întrupării lui Hristos. De aceea, cuvintele hotărâtoare ale Sinodului al VII-lea Ecumenic răsună cu gravitate, aruncând anatema asupra celor care nu cinstesc icoanele, ca o delimitare limpede între adevăr și rătăcire.
Și totuși, trebuie să mărturisim la fel de limpede că închinarea noastră nu se adresează materiei. Nu lemnul, nici mozaicul, nici piatra sunt ținta rugăciunii noastre, ci Hristos, Maica Domnului și sfinții reprezentați în icoane. Prin privirea și cinstirea chipurilor lor, gândul nostru se înalță către ei, iar rugăciunea se adâncește într-o comuniune vie.
Frumusețea slujbelor, strălucirea icoanelor și atmosfera de har a bisericii alcătuiesc împreună un spațiu în care cerul pare să coboare pe pământ. Nu întâmplător, un imnograf inspirat a rostit: „în biserica slavei Tale stând, în cer ni se pare a fi”. Iar în această experiență, icoanele nu sunt doar martori, ci ferestre deschise către veșnicie, chemându-ne să devenim noi înșine icoane sau măcar doritori de asemenea simțăminte.
Mesajul icoanelor se deschide dincolo de simpla binecuvântare pe care o revarsă asupra noastră și dincolo de chemarea neîncetată la sfințirea vieții. El pătrunde mai adânc, atingând însăși taina devenirii noastre, căci icoana nu doar ocrotește și mijlocește prin sfinți, ci ne invită la transfigurare. Cel care cinstește icoanele nu rămâne același: el pășește, fără zgomot, într-un alt fel de a vedea lumea, într-o altă trăire a sufletului, în care lucrurile capătă lumină și sens. Iar mulți dintre cei care au apărat icoanele și le-au cinstit cu fidelitate s-au preschimbat ei înșiși în icoane, fără a căuta aceasta, ci dobândind-o în taină, puțin câte puțin.
Cum să nu ne amintim, în acest sens, de atenția cu totul aparte a Sfântului Cuvios Paisie Olaru, de delicatețea cu care întâmpina tot ceea ce era sfânt, de dragostea lui pentru icoane, care devenea, pentru cei din jur, îndemn și măsură? Chiliile monahilor cuvioși, împodobite cu icoane nenumărate, s-au făcut adevărate altare ale sfințirii, locuri în care omul era ridicat spre înălțimi nebănuite, până când chipul începea să reflecte, discret, lumina celor sfinte. Fără să urmărească această schimbare, ei deveneau, în tăcere, icoane ale lui Dumnezeu.
Astfel, Duminica Ortodoxiei se arată și ca o pregustare a Învierii. Dacă fiecare duminică poartă în sine o rază a bucuriei pascale, aceasta pare să o anticipeze cu o strălucire evidentă, ca o biruință care vestește sărbătoarea ce se apropie. Bucuria Bisericii nu stă doar în frumusețea slujbelor, cât mai ales în taina prefacerii: slujitorii ei, credincioșii, monahii nu rămân doar cinstitori ai icoanelor, ci pot deveni ei înșiși chipuri și icoane ale îndumnezeirii.
În acest duh se înalță și rugăciunea stăruitoare a Sfântului Andrei Criteanul, care, în canonul său de umilință, cere Mântuitorului să aprindă lumina în sfeșnicul inimii celui ce se pocăiește și să caute acolo chipul Său.
Să rostim și noi această rugăciune, să cerem lui Dumnezeu să privească în noi și să vadă dacă mai strălucește chipul Său, fie el și întunecat de haina zdrențuită a rătăcirilor noastre, asemenea hainei fiului risipitor, pe care Tatăl Cel milostiv a înnoit-o în clipa întoarcerii.
Chemarea acestei duminici este, pe de altă parte, și o chemare la unitatea de credință, de viață liturgică și de rânduială canonică, în comuniune deplină cu Biserica, cu ierarhia ei și cu cei care poartă responsabilitatea păstoririi. În același timp, ea ne cere discernământ: să păstrăm adevărul, înțelegând atât profunzimea învățăturii, cât și mersul vremii, dar respingând orice încercare de dezbinare, orice tendință de rupere, care, din nefericire, au rănit adesea trupul tainic al Bisericii.
Dacă prigoanele din afară nu au încetat niciodată cu adevărat, nici tulburările dinlăuntru nu sunt mai puțin dureroase. Dorința de afirmare, spiritul de răzvrătire, tensiunile născute din orgoliu pot umbri pacea Bisericii mai adânc decât orice persecuție. De aceea, Duminica Ortodoxiei ne cheamă nu doar la mărturisire, ci și la pace, la smerenie și la fidelitate.
Frumusețea acestei duminici rămâne, în cele din urmă, de nepătruns în întregime. Ea adună în sine aproape două milenii de istorie sfântă, de căutare, de suferință și de lumină, toate îndreptate spre întâlnirea cu Cel ce a întemeiat Biserica. Iar pe măsură ce citim scrierile marilor Părinți și pătrundem în învățăturile lor, descoperim că nici o demnitate omenească nu este mai înaltă decât aceea de a fi fiu al Bisericii, creștin, fiu după har al lui Dumnezeu Cel întrupat și, în același timp, ucenic smerit al lucrării dumnezeiești care ne poartă spre veșnicie.