„Dumnezeu e infinit şi anevoie de contemplat“

Biserica noastră, învăţată de Sfintele Scripturi, dă mărturie că Dumnezeu este Duh, este iubire, este lumină şi locuieşte întru lumina cea neapropiată, că este o Treime de Persoane: "Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh" (I In. 5, 7). El Însuşi spune despre Sine: "Eu sunt Cel Ce sunt" (Ieş. 3, 14). Dacă ar fi pururea vizibil, omul, întru nimicnicia lui, L-ar introduce şi pe Dumnezeu în monotonia şi în structura mecanicistă a lumii. Nu ar mai exista nici dorul după Dumnezeu, după iubirea Lui, acea forţă care dezlipeşte pe om de lucrurile materiale şi nesocoteşte pofta faţă de ele. Acest dor face ca omul să caute iubirea dumnezeiască şi comuniunea desăvârşită: "Neliniştit este sufletul meu până ce se va odihni întru Domnul" (Fericitul Augustin). Dorul după (de) Dumnezeu ne dezvăluie o mare taină: nu suntem în solitudine nici atunci când ni se pare că suntem singuri. Cu toate acestea, persoana nu mi se descoperă dacă nu mă deschid ei. De aceea, Dumnezeu poate şi trebuie cunoscut: "Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis" (In 17, 3). Avem nevoie de o abordare smerită a acestui proces de cunoaştere deoarece în el sunt implicate persoane, iar persoana este o taină, greu de scanat şi cu anevoie de înţeles. Asta înseamnă a te face capabil să-L cunoşti pe Dumnezeu. Sfântul Grigorie Teologul crede că "Dumnezeu e infinit şi anevoie de contemplat. Şi numai aceasta se sesizează din El infinitatea".

Relaţia mea cu o forţă căreia eu îi dau însuşiri şi puteri supraomeneşti nu face altceva decât să-mi pună în faţă micimea şi neputinţa, nu-mi arată structura şi scopul meu etern, nu mă susţine, sunt lipsit în relaţie cu ea de comuniunea iubitoare, nu mă pune în evidenţă ca persoană unică şi irepetabilă şi nu mă întăreşte în bine tot timpul. Numai o Treime de Persoane iubitoare poate face toate acestea. Însă omul nu poate să trăiască cu Persoanele iubitoare fără să fi dezvoltat, în prealabil, capacitatea şi puterea de a iubi pe Hristos şi în Hristos pe oameni, printr-un efort al libertăţii sale susţinut continuu de harul dumnezeiesc.