După douăzeci de ani
Titlul acestui articol n-are nici o legătură cu celebrul roman al lui Alexandre Dumas, ci sugerează o posibilă „updatare” la profilul şi rigorile unui intelectual care marchează, cu voia sau fără voia noastră, spaţiul românesc al ultimilor douăzeci de ani, fie că vorbim de antropologie, teologie, diplomaţie sau politică.
Nu mi-am propus să scriu, încă, un „Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunoscut)”, dar, dacă aş face-o, domnul Teodor Baconschi ar fi unul din primii la care m-aş opri, pentru că spiritul său m-a urmărit încă din anii facultăţii, citindu-l oarecum subversiv, deşi depăşisem (sau aşa credeam atunci) perioada comunistă, dar teologia românească se mişca greu în asumarea unui discurs universalist care să păstreze rădăcinile tradiţiei bisericeşti într-o formă înnoită.
Nimeni nu avea curajul într-o facultate de teologie să-ţi deschidă ochii asupra altor lecturi formatoare care să-ţi diversifice apetitul spre „cultura duhului” prin reveria lecturii. Noi eram generaţia formată în comunism, cu frica de a avea întrebări care să supere profesorul sau să găsească răspunsuri unor întrebări pe care „nu se cade să le pui” într-o facultate de teologie. De aceea, cărţi ca: „Puterea Schismei. Un portret al creştinismului european” sau „Ispita binelui. Eseuri despre urbanitatea credinţei” ne deschideau un drum nou de aşezare a tradiţiei creştine în era postmodernă, de regândire a relaţiei dintre comunitatea religioasă şi societatea civilă sau de necesitate a dialogului ecumenic într-o Europă supusă atâtor prefaceri instituţionale (încă nu făceam parte din Uniunea Europeană) la care se adăugau „exerciţiile” despre „urbanitatea credinţei”, care aprofundau ideea unui creştinism cu un profund caracter urban menit să provoace o nouă mentalitate în contextul actual al lumii în care trăim. Cât de revoluţionare pot fi astfel de teme în condiţiile în care peste 90% din colegii de seminar sau de facultate erau născuţi şi crescuţi în mediul rural, fără un bagaj de lecturi formatoare din marea literatură a lumii. Nu ştiu cât de mult s-a schimbat situaţia azi, dar am rezerve şi acum la nivelul de receptare a unei idei a domnului Baconschi din „Ispita binelui” care propunea: „o infuzie de valori occidentale în viaţa publică şi intelectuală a României”, fără a înţelege prin aceasta o „colonizare doctrinară”, ci un real transfer de know-how în domenii ca: asistenţa socială, manageriatul instituţiilor de caritate, ediţia de carte teologică, emisiunile de radio şi tv cu tematică religioasă. Intuiţiile de atunci ale autorului se văd azi concretizate sub toate formele, chiar dacă încă e loc şi de mai bine.
Convertirea la creștinism, o luptă care durează întreaga viață
Domnul Baconschi este un erudit care încearcă să ne educe intervalul dintre Occident şi Orient propunându-ne metafora nocturnă a cunoaşterii lui Dumnezeu din „Iacob şi îngerul” ce îmbracă pe tărâmul mărginit celebrarea Cuvântului. Ne face să înţelegem cultura occidentală ca o şcoală a forţei de expresie, a voinţei de acţiune şi o permanentă concurență a glasurilor care ar putea fecunda perceperea firescului Ortodoxiei. Este convins că devii creştin prin botez şi te lupţi să rămâi creştin prin reflecţie, meditaţie, căutarea înţelepciunii și a măsurii.
După douăzeci de ani îl regăsesc pe domnul Baconschi înconjurat de aceleaşi teme cărora încearcă să le dea viaţă şi substanţă, luptându-se din răsputeri cu tipul românesc de „homo religiosus” care nu pare a surâde transconfesional.
Cărţile sale, fie că vorbim de „Iacob şi îngerul”, „Fascinaţia tradiţiei”, „Cetatea sub asediu”, „Darul desăvârşit”, „Mărturii încrucişate” sau „Averea bunei educaţii”, ne propun în toate felurile să ieşim din multiplele ipocrizii schizoide, să evoluăm academic şi intelectual, să cunoaştem trecutul fără fardurile propagandei şi vălurile idealizării, să apărăm creştinismul autentic, care nu e nici fudul, nici local-provincial, nici fariseico-ritualist şi filetist, ci modest, universal, intensiv, existenţial, curat în surse şi bogat în idei, fidel Evangheliei şi modelului hristic, implicat în sporirea binelui comun şi deschis către dialogul cu ştiinţele, dar şi cu principalele curente filozofice ale veacului nostru.
Cam în aceşti termeni ar fi necesar să arate dialogul despre creştinism în secolul XXI, în plină secularizare, în vremea reţelelor de socializare (să nu uităm de „Facebook. Fabrica de narcisism”), a reciclării neomarxiste, dar şi a proastei sincronizări (retardate) cu anticlericalismul şi religia ştiinţei pozitive („Mărturii încrucişate”).
E normal să te întrebi azi ce fel de pastoraţie, de apologetică, de filozofie religioasă şi misionarism ar putea umple golul ce se adânceşte între tineri şi Biserica lui Hristos?
Domnul Baconschi ne convinge că suntem rodul direct a ceea ce citim, învăţăm şi aflăm. De aceea, pentru el, cunoaşterea (pozitivă, raţională) e o formă de doxologie „indiferent cine intonează acest imn în marea tăcere cosmică”.
Teodor Baconschi încearcă să fie un mediator între patrimoniul intelectual al Predaniei, ce pare azi muzeificat, şi ştiinţe moderne ale omului din care nu poate lipsi astrofizica, neuroştiinţele şi biologia secolului nostru. La toate acestea se adaugă „noile patologii”: individualismul antropocentric ateu (sau cel mult agnostic) relativismul axiologic, gândirea utopic-totalitară, populismul, nihilismul filosofic şi anarhismul politic, insurecţia iconoclastă în arte şi demontarea tuturor miturilor fondatoare ale civilizaţiei noastre, cu care suntem chemaţi să intrăm în dialog după posibilul model pe care ni-l propune.
Buna educație, averea pe care nimeni nu ne-o poate răpi
În acest context larg, şi nu neapărat încurajator, o carte precum „Averea bunei educaţii” devine un fel de manifest cultural în care domnul Baconschi, cu maniera sa inconfundabilă, ne propune o „investiţie existenţială în propria noastră vieţuire” printr-o educaţie neîntreruptă cu noi înşine şi copiii noştri, făcând din cultură cheia spre domeniul permanenţei. Se pare că educaţia e tot ce ne-a rămas, ca pariu individual şi naţional, după catastrofa comunistă.
Autorul e convins că efortul fiecărei familii pentru buna educaţie a copiilor săi e un micro-antidot la blestemul unei vieţi comunitare mediocre, fără urmă de rafinament şi competenţă a dialogului social. Naşterea biologică e premisa şi condiţia renaşterii printr-o bună educaţie chiar şi atunci când lumea reală face din cei educaţi o minoritate oricât de mulţi oameni bine educaţi ar conţine.
Domnul Baconschi pledează pentru un front civic menit să contrabalanseze atmosfera de imbecilizare programatică în care am ajuns să trăim pe fondul unei societăţi dresate de mercenari mediatici să-şi urască scriitorii, artiştii, preoţii şi unde buna educaţie însăşi e privită ca un handicap.
„Averea bunei educaţii” te face să înţelegi că o viaţă bine împlinită nu e „cool”. E reală, adevărată, autentică, orientată spre permanenţe şi justificată prin şlefuirea în primul rând lăuntrică spre care putem tinde doar cu inteligenţa „din dotare”. De aceea cred că este o carte absolut necesară celor ce rămân preocupaţi de adevăratele valori ale vieţii, dar şi de maniera cu care pot fi promovate între contemporani.
N-aş vrea să închei aceste gânduri fără a semnala, fie şi în treacăt, ultima apariţie editorială a domnului Baconschi în compania prietenului meu Laurenţiu-Ciprian Tudor, intitulată: „365 de lămuriri în compania lui Laurenţiu-Ciprian Tudor”, care configurează, în ambianţa dialogului, personalitatea complexă a omului Baconschi şi a felului său de a se raporta la marile teme ale universalităţii. Aş spune că e o carte cât o bibliotecă.
S-ar putea ca unora dintre noi să nu ne placă Baconschi şi opţiunile sale de orice fel, dar sunt convins, după douăzeci de ani, că sintezele pe care le propune, eleganţa şi concizia la care a ajuns discursul său teologic, social, antropologic şi nu numai, ar merita mai multă atenţie din partea celor ce îşi doresc o biserică înnoită în duhul Tradiţiei.