Durerea dăunează creierului

În urmă cu o jumătate de veac, fiind student la medicină, am fost învăţat că omul se naşte cu un număr fix de neuroni (14 miliarde), care nu au capacitatea de a se înmulţi şi din care, începând din deceniul al treilea al vieţii, se distrug câteva sute de mii pe zi. După cinci decenii, această dogmă s-a făcut ţăndări, deoarece se ştie în prezent că reţelele neuronale nu sunt fixe, cum se credea înainte, ci se reorganizează continuu, pentru a favoriza circulaţia informaţiilor. Un neuron stimulat poate să determine creşterea din corpul său a unor noi ramuri, care vor transmite informaţia altor celule din jur, prin intermediul unor structuri numite sinapse. Astfel, apariţia unor sinapse noi face să crească eficacitatea circuitului informaţional, procesul în sine fiind cunoscut sub numele de neuroplasticitate.

Mi s-a părut interesantă afirmaţia doctorului Lledo, de la Institutul Pasteur, din Paris, care ne sugera să ne închipuim neuronii ca nişte meduze, care avansează agitându-şi tentaculele în permanentţă, în căutarea unor conexiuni mai bune. Astfel, ei se conectează sau se deconectează, până când realizează o combinaţie utilă pentru organism, combinaţie care va fi menţinută mai mult sau mai puţin, în funcţie de necesităţile organismului. Cercetările au arătat că stimularea repetată a unei reţele neuronale face ca aceasta să devină mai performantă. O descoperire senzaţională a fost aceea că în creier există procese de regenerare nervoasă, deci se pot forma noi neuroni, ca urmare a proceselor de învăţare, a exerciţiilor fizice şi chiar a stării de fericire! Mai mult, se pare că plasticitatea nu este numai apanajul neuronilor (care se consideră astăzi a fi de 100 de miliarde!), ci şi a unor celule care înconjoară şi hrănesc neuronii şi care se numesc astrocite. Cercetătorii francezi au acumulat date care tind să demonstreze că astrocitele sunt capabile să se transforme în neuroni, în cazul unor leziuni ale creierului, ceea ce constituie o ţintă pentru terapiile viitoare. Faptul menţionat mai sus capătă o importantţă deosebită, dacă luăm în considerare descoperirile americane recente, care evidenţiază faptul că la pacienţii cu durere cronică se produc atrofii (distrugeri neuronale) în anumite zone ale scoarţei cerebrale. Faptul este explicabil, dacă ne gândim că durerea cronică determină anxietate şi depresie, tulburări de somn, de concentrare, care, în ansamblu, înseamnă diminuarea calităţii vieţii. Toate aceste tulburări se reflectă pe scoarţa cerebrală şi pot fi vizualizate prin metode neuroimagistice, care evidenţiază, la pacienţii cu durere, zone mari lipsite de activitate. Cercetătorii explică apariţia atrofiilor corticale ca un mecanism compensator al suprasolicitării, determinată de impulsurile dureroase continue. Pentru preîntâmpinarea neurodegenerării, specialiştii consideră necesară utilizarea substanţelor antidepresive, care, pe lângă capacitatea de a ameliora durerea, ar stimula şi neuroplasticitatea ţesutului cerebral. Astfel, cercetătorii cred că trebuie apelat la antidepresive atâta timp cât există speranţa că leziunile corticale nu au devenit ireversibile. În felul acesta s-ar preveni evoluţia bolnavului spre demenţă, cu păstrarea capacităţilor sale de integrare în familie şi societate, timp mai îndelungat.