Educaţia, necesitate în dezvoltarea omului

Cuvântul educaţie este de origine latină, derivă din substantivul „educatio“ care înseamnă creştere, hrănire, cultivare. Educaţia are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieţii sociale. Educaţia este un tip particular de acţiune umană, o intervenţie sau direcţionare, o categorie fundamentală a pedagogiei.

Platon definea educaţia ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele“. Aristotel, în lucrarea sa „Politica“, considera că „educaţia trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare“. John Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna“, considera că, la naştere, natura înzestrează copilul numai cu „seminţele ştiinţei, ale moralităţii şi religiozităţii“, iar ele devin un bun al fiecărui om numai prin educaţie. Rezultă că, în concepţia sa, educaţia este o activitate de stimulare a acestor „seminţe“ şi, implicit, de conducere a procesului de umanizare; omul „nu poate deveni om decât dacă este educat“. Pentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea, John Locke, educaţia se prezintă sub forma unei relaţii interpersonale de supraveghere şi intervenţie ce se stabileşte între „preceptor“ (educator) şi copil (viitorul „gentleman“). Filosoful german Immanuel Kant aprecia că educaţia contribuie la valorificarea naturii umane în folosul societăţii: „Este plăcut să ne gândim că natura omenească va fi mai bine dezvoltată prin educaţie şi că se poate ajunge a i se da o formă care să-i convie cu deosebire. Aceasta ne descoperă perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc“. Pentru Jean-Jacques Rousseau educaţia este în acelaşi timp intervenţie şi neintervenţie: „Educaţia negativă presupune înlăturarea oricărui obstacol din calea dezvoltării fireşti, totul trebuind lăsat să se producă de la sine, fără nici o intervenţie“. În opinia pedagogului german Johann Frederich Herbart, educaţia este împărţită în trei subdiviziuni: guvernarea, învăţământul (realizarea unor obiective specifice) şi educaţia morală. Sociologul Émile Durkheim considera că educaţia este o acţiune „exercitată de generaţiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viaţa socială“; are drept obiect provocarea şi dezvoltarea în copil a unui număr oarecare de stări fizice, intelectuale şi morale. Durkheim afirma că „educaţia constă într-o socializare metodică a tinerei educaţii“. Pedagogul român Constantin Narly consideră că educaţia este „un fapt social şi individual în acelaşi timp“, iar Florin Georgescu este de părere că „educaţia este prima activitate creatoare neproducătoare de bunuri de consum, cunoscută de istorie“. Societatea zilelor noastre solicită, mai mult ca oricând, inteligenţa şi capacitatea creatoare a omului. „Întregul climat al viitorului, afirmă Bogdan Suchodolski, va situa capacităţile intelectuale în condiţiile deplinei afirmări şi va da un larg avans dorinţei de cunoaştere. În concluzie, prin educaţie se doreşte dezvoltarea conştientă a potenţialului biopsihic al omului şi formarea unui tip de personalitate solicitat de condiţiile prezente şi de perspectiva societăţii. Educaţia are următoarele caracteristici: pune accent pe oameni, urmăreşte dezvoltarea unor calităţi umane şi explorarea orizonturilor, este orientată predominant spre pregătirea pentru viaţă, are în vedere, cu precădere, întrebări asupra existenţei, vizează cu precădere dezvoltarea unei stări sau a unei structuri atinse, finalitatea în educaţie îmbinând viziunea pe termen scurt cu cea pe termen lung. Activitatea educaţională este dinamică şi flexibilă în acelaşi timp, iar educaţia stimulează idealul fiinţei umane exprimat prin „a fi şi a deveni“. Educaţia diferă de la o etapă istorică la alta în funcţie de condiţiile materiale şi spirituale ale societăţii. Educaţia este un fenomen social, specific uman, care apare odată cu societatea, dintr-o anumită necesitate proprie acesteia - aceea a dezvoltării omului ca om, ca forţă de muncă şi fiinţă socială. Odată cu succesiunea epocilor istorice, idealul, mecanismele, conţinuturile, finalităţile educaţiei s-au schimbat, au evoluat şi s-au perfecţionat. Educaţia este deci supusă schimbărilor istorice, ea apărând odată cu societatea din comuna primitivă.