Educaţia religioasă la vârsta preşcolarităţii
Educaţia religioasă trebuie să înceapă de la o vârstă cât mai timpurie, deoarece primii ani din viaţa copilului sunt cei mai importanţi în procesul formării. Setea lui de cunoaştere sau nevoia de descoperire a realităţii exterioare se aseamănă cu un burete care absoarbe orice picătură de apă, hrana spirituală fiind la fel de importantă precum cea fizică. Potrivit celor mai recente studii şi cercetări în domeniul educaţiei, care afirmă că dimensiunea religioasă ocupă o importanţă deosebită în structurarea personalităţii şi a eului individual, o educaţie care se îndreaptă doar către trup, către raţiune este una incompletă şi nu poate să împlinească sau să suplinească nevoia de spiritual pe care copiii o simt încă de mici.
Psihologii susţin că perioada preşcolarităţii (3 - 6/7 ani) este, poate, cea mai importantă pentru dezvoltarea fiinţei umane, deoarece acum se pun bazele personalităţii viitorului adult, se însuşesc cele mai importante achiziţii atât în plan fizic (mersul), cât mai ales în plan psihic (limbajul, gândirea), moral, afectiv, social, spiritual, se structurează conştiinţa, se conturează comportamente şi deprinderi pozitive. Tot aceasta este perioada optimă pentru dezvoltarea conduitei moral-religioase şi a sentimentelor, a trăirilor religioase, a empatiei şi altruismului, este vârsta celor 7 ani de acasă.
În jurul vârstei de 3 ani, când procesele psihice cunosc o evoluţie cantitativă şi calitativă semnificativă, apar primele întrebări referitoare la Dumnezeu, îngeri, sfinţi, Biserică. Perioada „de ce“-urilor este şi vârsta lui „Doamne-Doamne“, deoarece copilul vrea să afle cât mai mult despre tot ce este în jurul lui, despre cine a creat lumea şi de ce, acest moment reprezentând punctul zero al întâlnirii lui cu realitatea spirituală.
O educaţie religioasă începută cât mai devreme, încă de la grădiniţă, reprezintă alternativa pozitivă sau calea de ieşire din abisul şi dezorientarea care au cuprins puternic mentalul generaţiei tehnologizate excesiv, globalizate şi secularizate peste măsură. O lume fără un reper spiritual, fără Dumnezeu, este sortită pieirii, autodistrugerii, iar copiii care nu ajung să-L cunoască pe Dumnezeu sunt lipsiţi de o componentă esenţială a vieţii lor psihice, cea care le asigură echilibrul, le redă speranţa în faţa greutăţilor vieţii şi îi face să fie mai buni, mai sănătoşi (fizic şi psihic), altruişti, cumpătaţi şi cu dragoste faţă de frumos, faţă de semeni şi faţă de natură.
Aşadar, principala direcţie a educaţiei religioase constă în formarea bunului creştin, operă începută în familie şi care trebuie continuată apoi în grădiniţă şi şcoală.
Elena-Ancuţa Santi este doctor în psihologia religiei şi asistent universitar la Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic din cadrul Universităţii Valahia din Târgovişte.