Elisabeta Rizea, o icoană a demnității românești

În spatele numelui Elisabetei Rizea, devenit simbol al rezistenței anticomuniste din țara noastră, se află o viață de nebănuită suferință, pusă în slujba libertății și demnității românului de azi. Eroina din Nucșoara va rămâne în amintirea acestui neam drept țăranca dârză care și-a pus totul pentru adevărul și demnitatea vieții ei și a semenilor ei. Elisabeta Rizea este cea pentru al cărei sătuc de munte Securitatea a mobilizat, se pare, timp de aproape zece ani, cel mai mare număr de securiști pe cap de locuitor din întreaga istorie a represiunii. Sub aura acestui nume stau însă 12 ani de tortură comunistă și detenție în nu mai puțin de cinci închisori.

 Elisabeta Rizea s‑a născut la 28 iunie 1912, în comuna Domnești, județul Argeș, fiind fiica lui Ion și a Mariei Șuța, țărani simpli cu 13 copii (dintre care au trăit doar opt), cu 6 hectare de pământ și o căsuță modestă de lemn, acoperită cu șindrilă. Elisabeta a urmat 7 clase primare la școala din sat, re­nun­țând apoi la carte pentru munca pă­mântului, din cauza lipsurilor materiale. Îmbrăcămintea ei de toate zilele era însă portul popular, frumos brodat cu modele în alb și negru.

Povestea unei tinereți pline de suspine

 Nepoată a liderului țărănist Gheorghe Șuța, ucis de securiștii comuniști Dumitrache și Terceanu în ziua alegerilor din 1946 din cauza atitudinii sale potrivnice față de regimul bolșevic, Elisabeta Rizea, sau Tuța, cum era alintată de familie, a detestat comunismul încă de la instaurarea lui, asasinarea unchiului ei îndârjind‑o și mai mult împotriva celor care implementau colectivizarea și sovietizarea țării. La doar 19 ani s‑a stabilit în satul Nucșoara, căsătorindu‑se cu Gheorghe Rizea, unul dintre angajații unchiului său. După asasinarea celui din urmă, ea nu a pregetat să se implice în susținerea, cu alimente, haine, bani și informații, a luptătorilor Grupului de rezistență anticomunistă din Făgăraș, înființat încă din 1947 și condus de col. Gheorghe Arsenescu şi de lt. Toma 

Arnăuţoiu. „Haiducilor Muscelului” li s‑a alăturat apoi și soțul ei, Gheorghe. Aflând de implicarea lor, Securitatea a început să‑i urmărească atât pe ei, cât și pe cele două fete ale lor. „Eu făceam în așa fel, eram micuță, mă strecuram printre uluci, printre garduri, pe unde puteam eu, căram ziua într‑o groapă ce trebuia să le duc, aveam unde să le ascund, și ei veneau și le luau. ş...ţ Aveam două uluci trase colea în grădină și, când auzeam mașină, fugeam”, mărturisește Elisabeta. Deși au reușit să se ascundă luni de zile, Gheorghe Rizea va fi însă arestat, anchetat și condamnat, făcând 14 ani de închisoare.

În ghearele Securității

Elisabeta Rizea a fost arestată prima dată la 20 noiembrie 1950, după ce a fost turnată la Securitate de o țigancă din sat. În 1951, Tribunalul Militar București o anchetează și condamnă la 6 ani de muncă silnică pentru uneltire împotriva orânduirii sociale. Chiar dacă Elisabeta este arestată, ajutorarea partizanilor a continuat, căci ea pregătise o altă fată din sat pentru a putea fi suplinită. Este închisă la Jilava, apoi la Mislea, fiind eliberată la 6 iunie 1956. Deși Securitatea nu a încetat să o urmărească, Elisabeta Rizea și‑a continuat activitatea „subversivă” și după eliberarea din închisoare, ajutându‑i din nou pe cei din Grupul de rezistență cu alimente și îmbrăcăminte, sau transmi­țân­du‑le mesaje prin intermediul unei „căsuțe poștale” amplasate în scorbura unei sălcii din Valea Morii. Securitatea ajunsese să infiltreze tot felul de informatori, care aveau misiunea de a îngreuna comunicarea dintre Elisabeta și Lau­renția, mama fraților Arnăuțoiu.

Din nou în închisoare

În 1958, după prinderea fraților Arnăuțoiu, Elisabeta Rizea este arestată din nou, fiind anchetată de Securitate și condamnată de Tribunalul Militar al Regiunii a II‑a Militară la 25 de ani muncă silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea averii. De această dată însă a trecut prin închisorile de la Pitești, Miercurea‑Ciuc și Arad. La Pitești este dusă cu lanțuri la mâini și la picioare, fiind închisă în celulă de maximă securitate și cumplit torturată de maiorii Cârnu și Oprea. Spre cinstea ei, în cursul nesfârșitelor anchete nu a divulgat nimic și pe nimeni.

Cât despre chinurile suferite din partea comuniștilor, într‑un amplu interviu acordat după revoluție, Elisabeta Rizea declara: „Mi‑au luat tot comuniștii. Ginerele, cuscru, toți au făcut pușcărie pentru că eu am dat de mâncare la partizani. Mă aducea lumea cu țoala acasă. Ultima dată, a venit căpitanuâ Cârnu cu bastonul de cauciuc și o curea pe mână. «Spune!» N‑am spus. «Îți dăm 300 de lei!» «Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să‑i vânz pe 30 de arginți...» M‑a trântit pe jos. M‑a legat și m‑a bătut cu cauciucuâ, de la ceafă la călcâi, și pe stânga și pe dreapta. Daâ n‑am luat banii lui! Apoi, m‑au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă pe alt scaun. Mi‑a zvârlit basmaua din cap. «Spune!» Purtam coadă cu fundă. Mi‑au aruncat fota și am rămas în ie. Mi‑au legat coada sub cârliguâ de la lampa din casa boierului. Coada era groasă. Eram și eu altfel la 38 de ani... Cârnu mi‑a tras scaunuâ. Ălălalt mi‑a tras și masa. Coada mi‑a rămas în cârlig și eu am căzut la pământ. Așa mi‑au smuls păruâ. Am făcut tratament și nu mi‑a mai crescut. Daâ tot nu i‑am vândut... Dacă vorbeam, omorau jumătate de sat! ş...ţ După ce mi‑au tras masa de sub picioare, au început să mă bată cu un băț până la sânge. Mi‑au rupt câteva coaste și am leșinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii și mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic.”

În cartea O antologie a crimei și terorii comuniste, Cezar Zugravu menționa faptul că, după tortura povestită mai sus, rănile Elisabetei erau atât de grave, încât a fost nevoită să stea spitalizată 10 zile în frunte și în genunchi, nepu­tându‑i‑se face nici o injecție, pentru că la orice înțepătură izbucnea sângele.

Eliberată din închisoare în urma decretului de amnistiere generală a deținuților politici în 1964, Elisabeta s‑a reîntors la Nucșoara, regăsindu‑și soțul și cele două fiice. Gospodăria sa însă, etichetată drept „casă de bandiți”, fusese aproape distrusă.

După '89

 Povestea acestei femei care a rezistat regimului bolșevic a fost aflată prima dată în 1992, când a acordat un amplu interviu Luciei Hossu‑Longin, difuzat în cadrul serialului TV „Memorialul durerii” (episodul nr. 24). Interviul s‑a materializat apoi într‑o carte (Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, Ed. Humanitas, 1993, ediţie îngrijită de Irina Nicolau şi Theodor Niţu, etnologi la Muzeul Țăranului Român din București), precum și într‑un scenariu radiofonic, realizat de Rodica Mandache, publicat la Ed. Liternet în 2005, după ce fusese prezentat în 29 noiembrie 2004 într‑un spectacol‑lectură la Teatrul Odeon din București.

Este vizitată atât de fostul președinte Emil Constantinescu, cât și de Regele Mihai și Regina Ana. Cu fostul rege al României se cunoscuse încă din copilărie, când acesta participase la o şezătoare în sat. A trecut la Domnul la 91 de ani, într‑un pat de reanimare din Spitalul Judeţean Piteşti, în urma unei pneumonii virale.

Oamenii nemuritori ai memoriei noastre

 Deși astăzi există mai multe monumente închinate haiducilor musceleni (Troița de la Poenărei, Monumentul de la Nucșoara, Troița de la Cetățuia Negru Vodă), pentru memoria Elisabetei Rizea mai sunt încă multe de făcut. Astăzi, strada casei ei îi poartă numele. De asemenea, în 8 octombrie 2016, strănepotul ei, Bogdan Vârvoreanu și numeroși membri ai Asociației Neamunit au ridicat o troiță în cinstea eroinei și a tuturor luptătorilor anticomuniști de la Nucșoara. În trecut însă, planurile în acest sens au fost mai îndrăznețe. În presa postdecembristă, Liviu Mihaiu lansa la un moment dat inițiativa ridicării unei statui în cinstea acestei ţărănci eroine, fie pe piedestalul fostei statui a lui Lenin din Piața Presei Libere, fie pe cel al Ostașului Sovietic de pe bulevardul Kiseleff, „pentru simplul motiv că mai întâi a existat Elisabeta Rizea, un sat Nucșoara (sub munte, în Argeș) și mult mai apoi, datorită lor, libertatea cuvântului”.