Eminescu: „Hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi“

Însemnare pe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamţ: "L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorbă cu el cam un ceas şi apoi l-am împărtăşit".

Ca în fiece an, de ziua lui Eminescu, 15 ianuarie, ne îndreptăm cugetele către "Betleemul" prunciei poetului nepereche, binecuvântatul ţinut al Botoşanilor, şi către viaţa acestui "geniu sorbit de Dumnezeu din popor cum soarbe soarele un nour din marea de amar". De-a lungul timpului s-au scris multe despre Eminescu. Nu ştim dacă Eminescu va mai prezenta acelaşi interes pentru viitorime. Să nădăjduim că da, că Eminescu nu va fi uitat şi că "aducerile aminte îl vor troieni cu drag" cât va fi suflare românească pe aceste vechi plaiuri româneşti. Revendicat de anumite curente literare, de oareşicare mişcări politice, Eminescu ne aparţine tuturor, chiar şi nouă, cinului monahal. De ce? Pentru că neîntrecutul bard a iubit foarte mult viaţa cenobitică. Era fascinat de vieţuirea din mănăstiri, de rugăciunea şoptită, de tihna patriarhală din aşezările noastre călugăreşti. Mama lui, Raluca Juraşcu, provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii, dintre care 5 s-au călugărit: trei fete la Mănăstirea Agafton, monahiile Fevronia, Sofia şi Olimpiada. Ultima dintre ele a fost, vreme de 5 ani, stareţă la această mănăstire. Doi fraţi de-ai Ralucăi au devenit călugări: monahul Calinic şi arhimandritul Ioachim Juraşcu (în unele adnotări apare cu numele de Iachint sau Jachift). Sunt însemnări multe despre clipele petrecute de Eminescu la Agafton. Meditaţie, rugăciuni, participare la pravila călugărească; toate şi-au pus amprenta asupra formării spirituale a viitorului poet. Se pare că una din mătuşile sale, maica Fevronia, s-a ataşat mai mult de nepot, participând chiar şi la botezul acestuia. Bunicul din partea mamei, Iorgu Juraşcu, a construit la Agafton două case pentru progeniturile sale călugărite. O altă soră de-a Ralucăi, căsătorită, se pare că a purtat acelaşi dor neostoit după viaţa monahală, de vreme ce una din fiicele ei a fost îndemnată să ia drumul mănăstirii la o vârstă fragedă. Aceasta a fost crescută de măicuţele rude din obştea Agaftonului, devenind o călugăriţă plină de râvnă, primind îngerescul chip cu numele de Xenia. Monahia Xenia Velisarie şi mătuşile ei, schimonahiile Fevronia, Sofia şi Olimpiada, au fost trecute în Patericul românesc datorită vieţii lor curate şi râvnei pentru credinţă. Despre viaţa celor doi călugări din familia Juraşcu nu se ştie mai nimic. Monahul Calinic şi arhimandritul Ioachim / Iachint / Jachift Juraşcu probabil că au vieţuit la una dintre mănăstirile de călugări din Moldova, cel din urmă fiind stareţ. Ar fi interesant de ştiut unde s-au nevoit şi unde sunt înmormântaţi. Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit şi la împărtăşit Revenind la vizitele junelui Eminescu la Agafton, Gala Galaction a surprins meşteşugit importanţa acestei aşezări monastice în devenirea spirituală a lui Eminescu: "…Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani… a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni, şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin-ortodox şi pravilele lui şi toată trista lui Frumuseţe". Viaţa neuitatului poet s-a întâlnit ciclic cu mediul monahal. Să ne amintim de vizitele sale la Mănăstirea Văratec. Academiciana Zoe Dumitrescu-Buşulenga, şi ea oaspete vremelnic al frumoasei chinovii nemţene, a publicat mai multe materiale în care făcea referire la un act care spune clar că o modestă casă monahală era închiriată, începând cu anul 1874, de Mihai Eminescu de la proprietara sa, monahia Asinefta Ermoghin. Veronica Micle era găzduită de monahia Eufrosina Popescu, o rudă de-a sa, iar iubitul ei, vizitând-o la Văratec, îşi închiria câteva zile căsuţa măicuţei Asinefta. De asemenea, scriitoarea consemnează chiar numele unei maici bătrâne, care l-a cunoscut pe Eminescu. Monahia Pelaghia şi-l amintea în anii săi de sfârşit, venind verile la căsuţa de sub codru, stând visător la o fereastră, iar uneori primea vizita bunului său amic, Ion Creangă. Îi vedea pe cei doi ieşind dimineţile din casă şi pornind la plimbare, stihuitorul cu părul răvăşit, păşind moale, purtând un sacou albastru de şiac, iar pe Creangă cu mustaţă şi barbă, îmbrăcat într-o haină neagră, aspră, de postav, aşa cum poarta unii călugări de la munte. Şi mai spunea maica Pelaghia un lucru foarte important: că Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit şi la împărtăşit. Îl cunoscuse ea însăşi pe preotul care a oficiat sfântul sacrament. În timpul vieţuirii sale la Bucureşti, botoşăneanul ilustru a tânjit foarte mult după pacea mănăstirilor moldave şi după viaţa monahală de aici. Atât de mult, încât şi-ar fi dorit el însuşi să devină călugăr. De unde ştim de această intenţie? Din cercetările eminescologului Theodor Codreanu. Într-un articol excepţional, intitulat Sacrificiul eminescian: călugărirea, moartea şi mântuirea lui Eminescu, aflăm că poetul îi spunea unui amic de-al său prin 1882: "..ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ". O, ce călugăr ar fi fost Eminescu! Ce scrieri profunde ar fi plămădit în tihna unei chilii! Viaţa lui Eminescu la Mănăstirea Neamţ În împrejurări nu chiar fericite poetul a ajuns să locuiască la mănăstire. Aflându-se într-o stânjenitoare suferinţă, Mihai Eminescu a fost internat între 9 noiembrie 1886 şi 10 aprilie 1887 în bolniţa Mănăstirii Neamţ. "A stat destulă vreme şi la M-rea Neamţ, unde, nu e vorbă, era tratat mai omeneşte decât ceilalţi bolnavi", scrie G. Călinescu. În registrul bolniţei era consemnat: "Mihai Eminescu de 34 de ani, ortodox, român, profesiune liberă, din urbea Iaşi, diagnostic: delirium tremens". Viaţa lui Eminescu la Mănăstirea Neamţ a fost tulburătoare. Se trezea la 5 dimineaţa, "pe tăcute" se îmbrăca, păşind uşor prin cernita odaie, să nu-i deranjeze pe ceilalţi bolnavi. Cineva spunea: "cât era de bun în nebunia sa". Apoi ieşea la aer, căci nu putea suferi încăperea, plimbându-se ore în şir în cerdac, recitând, şoptind mereu vreme de câteva ore neîntrerupt, când, obosit şi la chemarea clopoţelului, mergea cu ceilalţi bolnavi la dejun. Mânca foarte puţin, căci din mica sa porţie dădea adesea celorlalţi. După o astfel de masă frugală, dormea până la ora 4, când ieşea din nou în cerdac, se aşeza pe un scaun, cu picioarele întinse peste coloanele cerdacului şi cu mâinile încrucişate, şi, vreme îndelungată, privea spre văzduh. Cina se lua pe la ora 6, după slujba Vecerniei şi a Pavecerniţei. De multe ori visătorul pacient se făcea că mestecă, nu dorea să mănânce. "Era sătul de viaţă, d-apoi de mâncare!" Seara, după 8, când toţi mergeau să doarmă, "începea timpul când Eminescu se simţea în culmea fericirii". Din nou în cerdac, dar de astă dată nu mai privea fix înspre cer, ci îl sfredelea. "L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu" Dr. Şuţu scrie că Eminescu avea obiceiul ca, înainte de a se culca, să audă glasul buciumului, neputând adormi "decât în armonia acestui plâns şi tânguitor ecou". Somnul venea pe la orele două ale nopţii. "Până s-adoarmă însă, cerca versuri." De aici, de la Neamţ, a trimis la revista "Convorbiri literare" de la Iaşi poezia Dorinţa în care întâlnim un cuvânt specific zonei, "prund": Vino-n codru la izvoru care tremură pe prund…. Tot la Neamţ s-a întâmplat un lucru cu totul impresionant. Reputatul profesor şi eminescolog Nae Georgescu, care a trudit cu entuziasm şi neţărmurită dragoste ca să scoată la lumină cât mai multe lucruri despre pătimitul poet, în articolul Familia Eminescu şi Spovedania de la Sfinţii Arhangheli, afirmă că în urmă cu câţiva ani profesorul Paul Miron a descoperit o însemnare pe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamţ. Un ieromonah care l-a spovedit pe Eminescu a făcut următoarea consemnare: "L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorba cu el cam un ceas şi apoi l-am împărtăşit". Ca preot, ca duhovnic, m-am întrebat cum e să ai la scaunul de spovedanie un om pe care Dumnezeu l-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar, după cum însuşi afirma. Trebuie să fi fost un dialog cu totul excepţional. O confesiune a unui geniu în faţa Dumnezeului său. Această spovedanie şi împărtăşania de după i-au adus alinarea fizică şi spirituală tristului poet. Călinescu spune că, dacă până in ianuarie Eminescu era agitat şi confuz, după sărbători, deci după spovedania şi împărtăşania de care vorbeşte însemnarea din Ceaslov, poetul s-a limpezit, şi a putut aşterne versuri. Dar tot de la Neamţ Eminescu i-a scris lui Vlahuţă, care încerca să-l ajute printr-un fel de subscripţie publică: nu te pot încredinţa îndestul cât de odioasă este pentru mine această specie de cerşetorie, deghizată sub titlul de subscripţie publică, recompensă naţională. E drept că n-am bani, dar aceasta este departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public." Totuşi nişte elevi inimoşi de la şcoala de pictură din Iaşi au făcut liste de subscripţie, vreo 500 la număr, prin care au reuşit să strângă câteva mii de lei ce au fost înmânaţi Henrietei, sora lui Eminescu, care îi trimitea la Neamţ sume de bani pentru nevoile personale ale poetului. La bolniţă clipele limpezi se rostogoleau într-un iureş ameţitor cu cele tulburi. Citeam într-o carte mai de demult despre o afirmaţie interesantă făcută de unul dintre nepoţii renumitului muzicolog ieşean Gavriil Musicescu. În visările sale, Eminescu s-a închipuit a fi chiar stareţ. Într-o scrisoare, îl roagă pe Gavriil Musicescu să pună cuvânt la vlădica Iosif Naniescu, mitropolitul de atunci al Moldovei, ca să-l numească stareţ la Mănăstirea Neamţ. Asta se întâmpla cam cu un an înainte de a păşi spre bolţile veşniciei. Să fi fost un alt dor neîmplinit de-al poetului, rămas ascuns în ungherele cele tainice ale sufletului său? Rămâne o taină numai de Dumnezeu ştiută: o taină alături de alta care a străbătut întreaga-i existenţă şi operă deopotrivă.