Eminescu şi Crăciunul

Despre poetul românilor niciodată nu s-a spus că ar fi credincios în sens pur dogmatic. Ca orice scriitor, fie şi de geniu, el avea libertatea neîngrădită. Tocmai întru această libertate apropierea sa de marile momente sacre ale anului creştin sunt cu atât mai interesante.

În apropierea Crăciunului avem astfel datoria să citim pagini care nu sunt încorsetate, ci ne ajută să desluşim fiorul unei mari sărbători care pătrunde universul labirintic al scrisului. Chiar şi Mihai Eminescu face parte dintre acei scriitori pentru care influxul spiritual a intrat în substanţa operei printr-un fenomen delicat de refracţie, şi nicidecum într-un mod simplist, rectiliniu. Sufletul poetului nu acceptă lucruri luate de-a gata, şi cu cât poetul este mai talentat, cu atât şi simbioza dintre el şi sacralitate este mai tensionată. Sau, dimpotrivă, exprimă o seninătate dincolo de orice privire duioasă sau sentimentală. Într-o zi de mare sărbătoare încerc să găsesc în cărţi ceea ce inima nu mai are fiindcă a pierdut sau a obosit. Ceea ce eu nu mai pot să fac altcineva este în măsură să-mi reamintească. Aceasta şi explică aplecarea în aceste zile către poezia lui Eminescu. Eminescu şi Crăciunul, Eminescu şi colindele, Eminescu şi Sfânta Fecioară, Născătoare de Dumnezeu... Poezia adevărată deschide sufletul nostru spre sărbători, şi nu-l îndepărtează. Scria aşadar Eminescu într-o poezie scurtă din anul 1878, e vorba deci de o antumă: "E vremea colindelor căci gheaţa se întinde asemeni oglinzilor, şi tremură brazii mişcând rămurelele, căci noaptea de azi-i când scânteie stelele..." Asupra unei idei vreau să mă opresc. În noaptea de azi scânteie stelele... Ce înseamnă aceasta? Nu cumva e vorba de o mare intuiţie poetică potrivit căreia într-o noapte de o asemenea intensitate a transparenţei TOATE stelele care ard pe cer vestesc Naşterea Domnului şi nu doar una singură? După cum la Bobotează, de care ne despart doar două săptămâni, întreaga apă a creaţiei este sfinţită şi nu doar aceea din recipientele destinate dăruirii celor care aceasta aşteaptă... Eminescu, simţind scânteierea generală a nopţii, a înţeles ce înseamnă liturghia cosmică, specifică lumii răsăritene, în aşa fel încât pereţii bisericilor nu mai separă lumea din interior de cea din afară, ci dimpotrivă, asigură o permeabilitate fertilă şi fericită pentru ca tainele dinăuntru să comunice în exterior şi marea vibraţie a cosmosului să pătrundă în biserică. Aşa citesc un asemenea vers şi nu-l expediez în categoria banalităţilor, cum iconoclaştii noştri de serviciu atât aşteaptă. Singura stea Dar poetul nu se opreşte aici şi de aceea mai jos spune altceva care poate contraria: "De dragul Mariei şi a Mântuitorului luceşte pe ceruri o stea călătorului." De data aceasta el face distincţia între TOATE stelele care scânteiază şi SINGURA stea care vorbeşte celui în continuă căutare. Eminescu a intuit că generalitatea subliniată, din punct de vedere strict ortodox, poate să creeze confuzie. Şi atunci a simţit necesar să facă respectiva diferenţiere. Trecerea de la plural la singular este mai mult decât inspirată şi punctează sărbătoarea Crăciunului în mod exemplar. Aici nu apar în mod explicit regii magi, ci e doar sugerată prezenţa unui călător. Cine este atunci acesta? Călătorul gândit de Eminescu este chiar omul în toată neliniştea şi căutarea sa. Starea perpetuă de călătorie reprezintă cea mai bună caracterizare a fiinţei umane. Omul, esenţialmente, nu e un sedentar, ci un nomad. Steaua sfântă apărută pe cer de Crăciun are menirea însă să-l fixeze întru marea revelaţie a Naşterii. După Naşterea Domnului omul a încetat să mai fie un venetic dezorientat. Steaua de care vorbeşte Eminescu şi care este destinată călătorului exprimă într-un mod extrem de simplu această ruptură între ce a fost omul până la Hristos şi ce urmează să fie. Steaua de pe cer este ochiul lui Dumnezeu care focalizează rătăcirea omului şi vrea să o transforme în rugăciune. Colindele au aceeaşi menire, vestesc ceva care se înscrie într-un program reformator şi transformator. De aceea sărbătoarea Crăciunului este sărbătoarea creaţiei. Pe butaşul vechi al lui Saturnus Senex se altoieşte mlădiţa tânără care înghite bătrâneţea eonilor şi face din aceasta o teofanie uriaşă. S-a spus despre Crăciun că este o coincidentia oppositorum. Avem aşadar de-a face cu "bătrânul timpului", cel care este ca un regent al perpetuităţii, iar din această matcă apare pruncul divin care e tot ce poate fi mai nesupus rânduielii de până atunci şi înalţă întregul univers la o putere metafizică superioară. Steaua luceşte pe cer fiindcă, prin răspuns, gheaţa de pe pământ e ca o oglindă a ceea ce se întâmplă sus. Aceasta codifică raportul de comunicare între palierele cosmosului. Avem astfel diferenţa dintre lumină şi scânteiere. Toate stelele scânteiază cum spune poetul, dar numai una singură luminează. Aceasta evident este steaua lui Hristos. Problema însă este a noastră, adică a gheţii, a carapacei care înveleşte pământul. Noi reflectăm ce primim de sus, dar numai puţini dintre noi primesc şi lumina pentru ca la rândul lor s-o răspândească. Toţi trăim, dar puţini călătoresc şi luminează. SINGURA stea e adresată călătorului, adică aceluia care nu a "îngheţat" şi e viu pentru a dărui mai departe. Această tâlcuire a lui Eminescu ne ajută să vedem Crăciunul în cele două aspecte. De sărbătoare a tuturor şi de mesaj către cei cu urechile ciulite. Restul e doar fineţe...