Episcopul Evghenie Humulescu - compozitor, mare slujitor și protopsalt

Oricât de amănunțită ar fi cercetarea în domeniu, nu pot fi amintiți toți psalții care s-au identificat cu măiastra slujire închinată lui Dumnezeu. Din vremurile de demult, când în mănăstiri au existat sute de călugări, unii dintre ei cunoscători în cele ale psaltichiei, iar lângă biserici funcționau școli de cântăreți biseri­cești, au rămas păstrate în documente de arhivă doar câteva nume.

Nu existau atunci tipărituri, manuscrisele circulau greu și doar în câteva exemplare. De aceea, multe dintre compozițiile acelor veacuri s-au pierdut.

La noi există puține documente din veacurile XIV, XV și următoarele, de la compozitori importanți, dar cu siguranță au fost mai mulți cei care au avut darul cântării, slujirii, compoziției și imnografiei. Creațiile lor, cum s-a întâmplat cu ale multor oameni importanți pe care i-a cunoscut istoria în diferitele locuri și timpuri, s-au pierdut.

Se cuvine să amintim, în anul dedicat cântăreților bisericești, și de Episcopul Evghenie Humulescu (Piteșteanul).

Deși a fost dăruit cu mulți ta­lanți și s-a bucurat de largi aprecieri în tim­pul vieții, a rămas puțin cunoscut.

Istoria Bisericii Ortodoxe Române, precum și dicționarele din ultimii ani îl amintesc, unele în cuvinte puține, altele mai pe larg. În mod deo­sebit se cuvine să fie evidențiate dragostea lui față de cântarea bisericească, educația pe care a primit-o de timpuriu și formarea sa de slujitor al Bisericii, dar mai ales preocuparea pe care a avut-o față de muzica bisericească și slujirea Sfântului Altar.

Persoana și darurile lui nu au fost izolate în acei ani la București, făcând parte dintre slujitorii Catedralei Mitropolitane.

Era familiarizat cu viața monahală, printr-o conjunctură demnă de un adevărat roman, pe care un scriitor iscusit putea să-l consacre ilustrului ierarh și slujitor al Bisericii.

Dimitrie Humulescu s-a născut la 14 octombrie 1870, în satul Humu­lești, din ținutul Neamțului. Mulți dintre oamenii acelor vremi purtau numele satului în care au văzut lumina zilei sau, pe lângă numele de familie, era adăugat cel al localității de proveniență.

A venit pe lume sub ocrotirea Sfintei Parascheva, aflată de multă vreme la Iași, care proteguia întreaga Moldovă și ducea rugăciunile credin­cioșilor înaintea lui Dumnezeu. Cu siguranță le va fi primit și pe ale părinților viitorului ierarh, oameni modești și harnici. Pe lângă smerenia vădită în satul ilustrat altădată de cunoscutul povestitor și diacon Ion Creangă, familia a cunoscut mari încercări, rămânând fără ajutorul moral și material al soțului și tatălui.

Copilul Dimitrie, orfan de tată, a cunoscut lipsurile și tristețile de timpuriu. Mama lui, într-o asemenea situație, fiind tânără și luptându-se singură cu greutățile atât de multe și inerente ale casei, și-a îndreptat pașii către Mănăstirea Văratic, situată nu departe de localitatea natală.

Mergând acolo, a luat cu sine și copilul de câțiva ani, pe care l-a crescut într-o nevoință aproape monahală, doar fără să depună voturile, fiind nelipsit de la biserică și deprinzând din fragedă tinerețe rânduielile bisericești de la maicile cântărețe și cele care citeau la Ceaslov și Psaltire. La Văratic a învățat și a absolvit cursurile primare.

A arătat o deosebită chemare pentru slujirea Bisericii. Din istoriile de demult știm că, la una dintre vizitele Mitropolitului Primat Calinic Miclescu, tânărul copil Dimitrie Humulescu a fost rânduit să citească Apostolul.

Ascultându-l cu atenție și admi­rație, întrucât glasul lui special oferea un moment de rugăciune inedit, Mitropolitul Primat s-a întrebat cine era copilul cântăreț. A aflat de situa­ția grea în care se găsea, a cunoscut-o pe mama lui, devenită între timp monahia Veniamina, și a făgăduit că, după ce va absolvi clasele primare, îl va lua la București, la Mitropolie.

Așa s-a întâmplat! A fost adus la Reședința Mitropolitului Primat, unde a crescut împreună cu monahii și slujitorii de la Catedrală, care l-au îndrumat să urmeze cursurile Seminarului Nifon Mitropolitul din București. Tânărul candidat a reușit primul la examenul de admitere, iar când a terminat cursurile era șef de promoție.

Deși avea doar 19 ani, în 1889 a fost tuns în monahism, primind numele Evghenie, propus de Calinic Miclescu, însemnând noblețe. Este de înțeles că, dacă un ierarh a ales un asemenea nume, înseamnă că no­vicele îl și merita. Evghenie s-a dovedit a fi nobil din multe puncte de vedere, mai ales în sacerdoțiu, cuvântare și trăire.

Slujind pe lângă ierarhi de seamă (Calinic Miclescu, Iosif Gheorghian și Ghenadie Petrescu), a avut multe de învățat de la ei. Fiind însetat permanent de cunoaștere a urmat și cursurile Facultății de Teologie din București, iar la încheierea acestora a susținut teza intitulată Preoția la evrei.

Mărturiile din acei ani sunt pline de admirație față de viitorul ierarh. Era apreciat, îndeosebi pentru slujire. Cei care l-au cunoscut au dat mărturie că avea ochi pătrunzători, dar și frumusețea vorbelor, astfel încât, atunci când era rânduit să predice la catedrală sau în alte biserici, multe persoane importante veneau anume pentru a-l asculta și întâlni.

Era un om prietenos, comunicativ și cu multe daruri. Mitropolitul Iosif Gheorghian îl delega la diferite slujbe, iar la vizite importante, când veneau ierarhi sau patriarhi din întreaga lume, arhidiaconul de atunci Evghenie era rânduit să rostească până și cuvântul de întâmpinare din partea Mitropolitului Primat.

Slujea cu multă dăruire, ceea ce l-a recomandat, în momentul când a împlinit 40 de ani, să fie hirotonit arhiereu în locul Episcopului Melchisedec Piteșteanul.

Ministrul cultelor și instrucțiu­nilor publice, Spiru Haret, a recunoscut că dintre cei trei candidați propuși pentru ocuparea postului, Evghenie Humulescu era cel mai potrivit, față de care avea cuvinte de apreciere.

A fost hirotonit arhiereu de către Mitropolitul Primat Atanasie Mironescu, împreună cu Gherasim Ti­muș, Episcopul Argeșului, și Nifon Ni­culescu de la Galați (fost Ploieș­tea­nul, vicar la București).

Bun cuvântător, vorbea ierarhilor Sfântului Sinod, prezentând anumite teme. Calitățile sale l-au recomandat spre a fi egumen și arhiereu al Bisericii Domnița Bălașa din Capitală, întotdeauna onorată de un episcop-vicar, cum a fost într-o vreme și Nifon Ploieșteanul, apreciat pentru cântare și activitatea pastorală.

În 1911 a avut loc în Capitală un Congres al cântăreților biseri­cești, la care au participat cei mai cunos­cuți și apreciați psalți din România. Sigur, numărul lor a trebuit să fie limitat.

În cuvântul rostit atunci, Episcopul Evghenie Humulescu, care a adus mesajul Mitropolitului Primat, s-a adresat celor prezenți, spunând: Salut cu însuflețire pe păstrătorii psaltichiei, ce a legănat geniul nostru românesc din trecut. Tot așa trebuie să facem și cu cântarea noastră bisericească, care într-adevăr se poate numi națională, pentru că este
populară și s-a identificat cu simțul religios românesc.

A deplâns în cuvântarea rostită faptul că unii cântăreți au fost des­con­siderați, primind o remu­nerație modestă. După 1864, când s-au des­ființat Școlile de Muzică Bisericească, numărul psalților s-a împuținat. Tot mai rar cântăreții s-au organizat și au reușit să inspire ucenici care au continuat această misiune.

Dacă Episcopul Evghenie Humulescu spunea despre cântăreți că au fost desconsiderați, e de folos să consemnăm că în anii ‘70-’80 ai veacului al XX-lea, în multe din localitățile Moldovei, cântărețul era apreciat, mai ales când era destoinic și priceput, reușind să adune comunitatea la rugăciune și cântare, prin voce, cunoștințe și, mai ales, prin râvnă sfântă.

Am cunoscut astfel de cântăreți care aveau un statut nobil, apropiat de înțelesul numelui Evghenios, ce poartă această semnificație. Psaltul talentat și dedicat era și este tratat cu respect în comunitate.

Evghenie Humulescu a fost mem­bru de onoare al Societății Cântă­re­ților Ieromonahul Macarie (alt mare și ilustru reprezentant al psaltichiei românești, compozitor și formator de ucenici, care trăise aproape cu un veac în urmă și lăsase urme adânci în muzica bisericească).

Mărturisea când a fost primit în Societatea Cântăreților că se afla alături de iubiții cântăreți și nu va înceta a le oferi încurajarea și sprijinul de care aveau trebuință. Fiind ucenic al cunoscutului Ștefanache Popescu, îmbrățișa cu interes solicitările cântăreților români și le oferea periodic ajutoare în bani, pentru ca aceștia să desăvârșească opera începută.

Episcopul Evghenie Humulescu cânta frumos și compunea muzică bisericească. Au rămas de la el multe cântări, Iubi-Te-voi, Doamne; Apărătoare Doamnă; Lumină lină, precum și cuvintele cunoscute și spe­cifice Liturghiei arhierești, care
se rostesc la Sfinte Dumnezeule..., din fața Ușilor Împărătești, în limbile română, greacă și evreiește.

Păstrăm ca mărturie lucrări apreciate, însă le amintim mai ales pe cele legate de Catedrala Patriarhală, Pășune duhovnicească pentru hrana duhovnicească a tuturor dreptmăritorilor creștini pe toate duminicile și sărbătorile de peste an, cuvântări alcătuite și rostite ca predicator al Mitropoliei Ungrovlahiei (peste 600 de pagini) și Paraclisul către Preacuviosul Părintele nostru Dimitrie cel Nou.

A publicat mai multe articole, fiind amintit în câteva lucrări, Un alt vlăstar din Humulești-București, 1941, aparținând lui Vasile Romanescu și în diferite scrieri care amintesc de Istoria Episcopiei Argeșului, dar și în Istoria predicii la români.

Este consemnat în istorie că ori de câte ori veneau la Catedrala Mitropolitană, regii Carol și Ferdinand doreau să asiste la slujba săvârșită de Evghenie Humulescu.

Într-o sâmbătă seara, Evghenie Humulescu era invitat la o aniversare în București și a întrebat dacă regele va fi sau nu prezent la Dumnezeiasca Liturghie a doua zi. I s-a spus că de la Palatul Regal nu au anunțat prezența lui, deși regele venea frecvent duminica.

Episcopul trebuia să slujească în altă parte, dar dimineața, în jurul orei 8:00, Palatul Regal a trimis un telefon către biroul mitropolitului, anunțând că regele va veni la catedrală. A trebuit schimbat întreg programul, iar Episcopul Evghenie, rostind câteva cuvinte de bun-venit, i s-a adresat regelui, zicând: Sire, sunt plin de fericire că vă revăd!

Era adeseori invitat la dialog ori de momente festive la Casa Regală, bucurându-se de aprecierea Familiei Regale și a multor notabilități din București. În acea perioadă, mulți cărturari ai cetății veneau la catedrală să-l vadă și să-l asculte pe ierarh, iar alții se bucurau să-l primească în casele lor cu diferite prilejuri.

A murit devreme, când avea 61 de ani, la 19 martie 1931, fiind înmormântat la Mănăstirea Turnu, în eparhia pe care a condus-o ca locțiitor de episcop, în trei perioade (mai 1917 - iulie 1918; aprilie 1920 - martie 1921; martie-iunie 1923), având aproape și pe prietenul său, Episcopul Gherasim Timiș.

Din satul lui natal, peste ani, avea să ajungă la Sihăstria un tânăr care a urcat treptele slujirii monahale până la cea de stareț, într-o perioadă grea a Bisericii, respectiv în anii care au urmat nedreptului Decret comunist 410/1959. Scos din ascultarea stărețească de la Sihăstria, protosinghelul Caliopie Apetrei, consăteanul Episcopului Evghenie și rudenie de-a lui Ion Creangă, a sfârșit la Mănăstirea Văratic, ambii având legături cu satul aflat pe malul Ozanei cea limpede și frumos curgătoare și cu Mănăstirea Văraticului, una dintre cele mai mari din spațiul românesc.