Cuvinte, pași și lacrimi pe urmele Mântuitorului

Cuvintele profetului și împăratului David din Psalmul 136, versetul 5, răsună cu o forță aparte în perioada pregătitoare a marii sărbători a Învierii Domnului. Înveșmântate în cântarea solemnă a Polieleului, ele nu sunt simple versuri, ci reprezintă ecoul dorului și iubirii profetice față de Cetatea Sfântă. Ele capătă greutate îndeosebi în zilele de pocăință, când suntem chemați să ne întoarcem spre Dumnezeu.

Privirea noastră se îndreaptă atunci către Ierusalimul pământesc, unde Hristos Și-a dat viața preț de răscumpărare pentru toți, dar inima noastră tânjește către Ierusalimul ceresc - locul fără durere, fără umbră, fără sfârșit.

Sfântul Ioan Iacob, viersuind despre cetatea către care râvnim duhovnicește, ne îndeamnă să ne grăbim spre strălucirile ei, urmând calea virtuților: Acolo nu este nici durere, nici întristare, nici suspin/ Acolo nu-i apus de soare și cerul veșnic e senin. E un loc unde timpul se odihnește și lumina nu apune niciodată.

Aceleași gânduri ritmează și cartea unui ierarh român, purtând titlul grăitor De te voi uita, Ierusalime!, scrisă în exilul său asumat. Departe de țară, dar având-o mereu în suflet, păstrează legătura vie cu patria sa prin Biserica pe care o slujește cu dăruire printre străini, în inima Europei apusene. De te voi uita, Ierusalime... devine astfel rugăciunea celor care au în inima lor chemarea către Cetatea de dincolo de veac, Ierusalimul ceresc, unde Mântuitorul ne-a pregătit fiecăruia loc...

Biserica a rânduit ca, în timpul Sfântului și Marelui Post, să ne îndreptăm din nou sufletele spre Ierusalimul cel pomenit în Sfintele Scripturi, în scrierile marilor Pă­rinți ai Bisericii, dar și în graiul celor evlavioși. Este Ierusalimul cutreierat de pașii Mântuitorului, Cel care, după ce și-a vestit de trei ori Pătimirea, a pornit pentru ultima oară, împreună cu ucenicii Săi, către Cetatea în care avea să-Și dăruiască viața pentru lume.

În anii copilăriei și tinereții mele, am ascultat, de multe ori, cuvinte despre Cetatea Sfântă. Eram fascinat. Nici un cuvânt scris sau rostit ulterior nu a reușit să egaleze vibra­ția celor auzite atunci. Datorită acestor mărturii, Ierusalimul s-a zugrăvit în mintea mea nu ca loc geografic, ci ca stare de suflet, ca taină.

La Mănăstirea Sihăstria, alături de alți pelerini, am avut privilegiul de a-l asculta pe Părintele Cleopa - acum Sfânt Mărturisitor - vorbind despre locurile sfinte. Ne-a răscolit până în adâncul ființei felul în care povestea. Acum, după cano­nizarea sa, remarc cât respect purta el preoției și arhieriei, dar și Ierusalimului, rod al celor văzute și trăite de el.

Primele mele legături cu Sihăstria s-au petrecut la scurt timp după revenirea Părintelui Cleopa din ceea ce el însuși numea „pelerinajul de suflet al vieții sale”. Încheiase o călătorie la Ierusalim, care s-a concretizat după mulți ani de încercări. Din ceea ce am aflat, atât vizita sa la Ierusalim, cât și la Sfântul Munte Athos, s-a împlinit prin inter­venția personală a Patriarhului Justinian Marina, în ultimii ani ai păstoririi sale. Datorită lui, Părintele Cleopa și cei care îl însoțeau au primit viza pentru Ierusalim și Sfântul Munte - privilegiu rar în acei ani.

Erau puțini cei care se puteau bucura atunci de un asemenea dar, și, poate tocmai de aceea, cuvintele sale despre Ierusalim provocau o însuflețire aparte, de început de veac. Așa am auzit eu primele cuvinte despre Sfânta Cetate, mărturisite de un sfânt care pășise pe colinele ei...

Obștea, adunată în jurul părintelui, sorbea din cuvintele lui ca dintr-un izvor. Avea o vorbă domoală, care ne purta nevăzut prin Grădina Ghetsimani, pe Golgota, pe străzile Ierusalimului. Și noi eram acolo, alături de el, cu ochii închiși și sufletul deschis.

Apoi, de-a lungul anilor, am mai aflat astfel de mărturii de la câțiva fericiți pelerini care se bucuraseră de binecuvântarea de a ajunge în locurile unde a trăit Mântuitorul Iisus Hristos. Erau numiți cu evlavie hagii, iar prezența lor era sim­țită nu doar prin cuvinte, ci și prin urmele lăsate în viața Bisericii.

În multe pomelnice vechi, am întâlnit cuvântul închinat alături de prenumele unor persoane, dintre care unele erau ctitori de biserici. Era un semn de cinstire, o amintire de suflet a unei călătorii sfinte. De pildă: Dumitru închinatul. Nu era doar un nume, ci o mărturie. Acest „închinat” era hagiul, cel ce se sfin­țise în urma pelerinajului său la Ierusalim, purtând pecetea întâlnirii tainice cu locurile unde Dumnezeu S-a făcut om.

După 1990, și eu am dorit să ajung la Ierusalim. Țara Sfântă nu mai era acum de neatins, dar nici demersurile legale nu erau cele mai facile. Trebuia să primești o invitație scrisă de la Repre­zen­tan­ța Patriarhiei noastre și doar apoi puteai să obții viza. Numai unele persoane primeau însă această viză pentru a întreprinde o astfel de călătorie, pentru că doritorii erau tot mai mulți.

Am încercat și eu și, cu ajutorul lui Dumnezeu, în anul 1995 am reușit să primesc viză. Călătoria la Ierusalim a durat o lună. Acolo am descoperit un tărâm împletit din sfințenie și istorie, familiar, pe de o parte, prin lecturile din Sfânta Scriptură, dar cu totul nou în trăirea directă. Mi se părea că pășesc prin paginile vii ale Noului și Vechiului Testament, atunci când atingeam pietrele unde s-au scris cu sânge Evangheliile.

De atunci, în fiecare an, în preajma sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim, participând la pelerinajul care are loc pe străzile principale din centrul Capitalei, de la Mănăstirea Radu Vodă până la Catedrala Patriarhală, cu mulți preoți și cre­din­cioși, în atmosferă de rugăciune, gândul mă poartă înapoi, în Cetatea Sfântă. Îmi revine în minte pelerinajul din ajunul aceleiași sărbători, acolo, în Ierusalim... Diferen­țele sunt multe - de atmosferă, de context, de ritm -, dar duhul e ace­lași: mulțimea inimilor deschise care Îl așteaptă pe Hristos să intre în Cetate și în suflet.

Și totuși, în ciuda vremurilor și a vicisitudinilor, Patriarhia Ierusalimului rânduiește cu statornicie, an de an, acest pelerinaj, care începe în dimineața Sâmbetei lui Lazăr, în localitatea Betania, unde a fost înviat prietenul Domnului. Aici, în biserica mănăstirii surorilor Marta și Maria, se săvârșește Sfânta Liturghie arhierească, oficiată de unul dintre ierarhii Patriarhiei Ierusalimului, înconjurat de sobor de preoți și diaconi veniți din toate colțurile Ortodoxiei.

De la biserica mănăstirii surorilor Marta și Maria, slujitorii și credin­cioșii pornesc într-o procesiune vie, cuprinsă de evlavie, până la mormântul lui Lazăr, aflat în custodia unor musulmani, unde se citește Evanghelia învierii lui Lazăr, iar toți cei prezenți se închină în locul unde a lăcrimat Domnul Slavei, Care a șters lacrima de pe fața tuturor.

Pelerinajul continuă în aceeași zi, pe seară, de la o mănăstire ortodoxă din satul Betfaghe, aflat între Betania și Muntele Măslinilor. Undeva, pe un versant al Muntelui Măslinilor, în curtea chinoviei, se formează soborul slujitorilor - uneori numeros, alteori restrâns... În 1995, când am participat întâia oară, ne-am bucurat să-l avem în mijlocul nostru, atât la începutul, cât și la încheierea pelerinajului, pe Patriarhul Diodor al Ierusalimului.

Rânduiala începută la Betfaghe a constat în binecuvântarea ramurilor de finic, atât de prețuite în bisericile Țării Sfinte și păstrate la icoana Intrării Domnului în Ierusalim pe tot parcursul anului. După aceasta, a fost săvârșită o rugăciune de binecuvântare a pelerinajului și a credincioșilor participanți.

Patriarhul Diodor - aflat în amurgul vieții, dar cu sclipirile sufletului încă aprinse - a fost prezent... Îl păstrez în inimă ca pe un ierarh cu duh pașnic, evlavios, apropiat de oameni, mereu atent cu românii și primitor cu toți. Exponent al tradiției vechi, el oferea pelerinajului o demnitate arhaică, senină.

De la Betfaghe, procesiunea a pornit în tăcere și rugăciune. Soborul de ierarhi, preoți și diaconi, însoțit de o mulțime de credincioși - peste o mie, un număr deloc mic pentru Țara Sfântă - a străbătut Muntele Măslinilor. Apoi a coborât spre vale, în proximitatea bisericii unde se află mormântul Maicii Domnului, pășind peste râul Chedron (al Cedrilor), pe lângă Biserica Națiunilor de la Ghetsimani și cea a Sfântului Ștefan, până la Poarta Sfântului Ștefan. Acolo, în final, procesiunea s-a încheiat la biserica închinată Sfinților Ioachim și Ana, aflată, conform tradiției, pe locul casei în care au locuit dumneze­ieștii părinți ai Fecioarei Maria.

Muntele Măslinilor răsuna atunci de cântările Sărbătorii Stâlpărilor. Cântările se înălțau în limba greacă, română, rusă, arabă - un amestec de limbi, dar o singură inimă: aceea a Bisericii. Cei prezenți, veniți din toate marginile lumii, trăiau bucuria mântuirii, cinstindu-L pe Cel ce intra triumfător în Ierusalim, primit cu ramuri și ovații ca Împărat al păcii.

În anul cel dintâi când am participat la procesiunea de pe Muntele Măslinilor, cei mai mulți pelerini erau români. Mulți dintre conațio­na­lii noștri se aflau la muncă în Țara Sfântă, iar sâmbăta era pentru ei zi liberă. Cei mai evla­vioși erau nelipsiți de la biserică, cu atât mai mult de la o asemenea procesiune.

Am revenit, peste ani, la Ierusalim. Într-unul dintre acești ani, în timpul slujirii mele ca Reprezentant al Patriarhiei Române pe lângă Patriarhia Ierusalimului, am refăcut pas cu pas traseul pelerinajului, de la Betfaghe până la porțile Cetății Sfinte. Fiecare colț păstra o urmă nevăzută, o respirație de sfințenie.

Am revăzut de câteva ori și Betania, o dată grație bunăvoinței Mitropolitului Timotei, care în fiecare an se întoarce cu evlavie de la Ierusalim în Nicosia, unde slu­jește Bisericii Ciprului, dar nu uită niciodată să cinstească, cu deosebită grijă, marile sărbători - mai ales Paștile și Adormirea Maicii Domnului. Toți slujitorii Patriarhiei Ierusalimului știu amănunte importante despre aceste locuri. Betania, Betfaghe, Muntele Măslinilor sunt locuri presărate odinioară cu mănăstiri și așezăminte creștine, multe dintre ele astăzi doar ruine, dar încă pline de pre­zență.

Îmi amintesc limpede cum, în Betania, ne-au fost arătate ruinele casei lui Simon, fariseul care L-a rugat pe Mântuitorul să prânzească la el. Acolo, ne spune Evanghelia după Luca, a venit o femeie care greșise mult, dar acum se pocăia cu inima zdrobită. A căzut la picioarele Domnului și a adus cu ea un vas de alabastru plin cu mir. Cu lacrimile ei a spălat picioarele Domnului și le-a șters cu părul capului ei, în semn de iubire și recu­noștință (cf. Luca 7, 37-38).

În zilele Postului Mare, când suntem chemați la cercetarea celor ascunse ale inimii, ni se aduce aminte și de atitudinea celui care L-a chemat la masă pe Mântuitorul. Nu s-a putut bucura nici de venirea Domnului, nici de pocăința femeii, și cugeta în mintea lui spunând: Acesta, de-ar fi proroc, ar ști cine e și ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă (Luca 7, 39). Răspunsul Mântuitorului a venit nu cu o mustrare vădită, ci cu pilda celor doi datornici. Și concluzia, de o limpezime dureroasă, a fost rostită cu blândețe, dar cu greutate: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puțin, puțin iubește (Luca 7, 47).

Dar nu numai Simon a avut o inimă opacă în fața milostivirii dumnezeiești. După ce Mântuitorul a rostit cuvintele de iertare, cei de la masă se întrebau în sinea lor: Cine este Acesta care iartă și păcatele? (Luca 7, 49). Nu se puteau bucura - nici de mântuire, nici de întoarcerea unei inimi frânte. De aceea, Mântuitorul a iertat păcatele celei care a avut mai multă credință și mai multe lacrimi. Căci harul se revarsă în inima zdrobită care izvorăște plânsul pocăinței...

În Betania, în casele de piatră năruite și în colbul drumurilor înguste, se mai simte, parcă, ecoul pașilor Celui care a venit să mângâie, să ierte, să învieze. Aceste locuri ne îndeamnă pe toți la reflecție, ne întreabă cu tăcerea lor: cum e inima ta?

Acum, mai mult ca oricând, suntem și noi chemați să-L însoțim pe Mântuitorul. Nu doar în procesiuni - oricât de frumoase și mărturisitoare ar fi ele -, ci cultivând în căile vieții noastre o inimă curată, eliberată de judecată, de dispreț, de răceala autosuficienței. Fariseul nu a greșit pentru că era păcătos, ci pentru că era dispre­țui­tor. Și poate că aceasta este cea mai mare rătăcire: să nu poți iubi, să nu te poți bu­cura de iertarea altuia. E mai puțin dureros să fii disprețuit decât să fii tu cel care disprețuiește.

Mântuitorul a privit mereu altfel. Nu cu ochii celor de la masă, ci cu ochii Tatălui - ochi care caută nu păcatul, ci inima care vrea să se întoarcă.

Aceleași cuvinte frumoase, unele dintre ele păstrate doar în tradiția orală, le-am auzit despre Muntele Măslinilor, un loc pe care Mântuitorul l-a străbătut cu pașii Săi îna­inte de sfânta Sa Pătimire.

Știm câte ceva despre Grădina de la Ghetsimani, unde Mântuitorul S-a rugat cu sudoare de sânge, unde a fost prins și dus către curtea arhiereului. Știm despre locul unde, mai târziu, Mântuitorul, după ce i-a binecuvântat pe ucenici, S-a înălțat la cer. Mai știm despre mănăstirile care au fost ctitorite de la un capăt la altul al muntelui și, mai ales, despre faptul că, în partea opusă Ghetsi­manilor, pe Muntele Măslinilor, se află locul numit Mica Galilee, unde rămâneau în preajma marilor sărbători iudaice cei veniți din Galileea. Aceștia nu erau primiți în cetate, întrucât erau gălăgioși și neatenți. De aceea, cumpăraseră o proprietate pe Muntele Măslinilor, unde se află locul arătării Mântuitorului îndată după Înviere, când le-a oferit ucenicilor Săi puterea de a ierta păcatele.

Din istorisirile păstrate în Patriarhia Ierusalimului și din mărturiile celor ce cunosc bine aceste locuri, aflăm că, odată cu începerea epocii bizantine și după Edictul de la Milan, Muntele Măslinilor s-a umplut de lăcașuri sfinte. Pelerinii de atunci ai Ierusalimului ne-au lăsat mărturii cu privire la cel puțin 24 de lăcașuri sfinte ridicate pe muntele străbătut de Mântuitorul înainte de a intra triumfal în Sfânta Cetate.

Călătorim și noi împreună cu Domnul. Nu cu pașii, ci cu inima. Nu cu tălpile, ci cu rugăciunea.

Îl rugăm să călătorească împreună cu noi. Îi cerem stăruitor în aceste zile: Rămâi cu noi!, amintindu-ne de cuvintele pe care le-a spus ucenicilor pelerini în drumul lor către Emaus, când S-a arătat împreună- călător cu ei. Fără pre­zența Lui, drumul nostru e doar praf și oboseală. Dar cu El chiar și pustiul înflorește.