Episcopul Visarion Puiu la Episcopia Hotinului

Un articol de: Adrian Nicolae Petcu - 05 Martie 2013

Anul acesta se aniversează 90 de ani de la întronizarea episcopului Visarion Puiu în Eparhia Hotinului, cu sediul la Bălţi. Era o eparhie reînfiinţată în Basarabia revenită în trupul ţării la 1918. Dar necesitatea unităţii româneşti nu se oprea cu măreţul act de la 1918. Era nevoie de consolidare, prin românizare, adică readucerea populaţiei moldoveneşti, cum o numise stăpânirea ţaristă, la simţământul românesc, aşa cum fusese înainte de 1812. Era nevoie de înţelegerea doleanţelor basarabenilor de a pune umărul la construcţia României întregite cu particularităţile lor marcate de stăpânirea rusească. Era nevoie de o integrare a spiritualităţii basarabene în Biserica-mamă cu respectarea tradiţiei locale. În acest context, la nivelul factorului politic superior s-a conştientizat că soluţia acestor probleme poate fi găsită prin Biserică. S-a venit cu ideea înfiinţării unor eparhii în Basarabia, dar care nu se aflau în ascultarea vechii Mitropolii a Moldovei. În 1923 au fost înfiinţate eparhiile de Hotin şi Ismail, ocupate de un localnic, precum Dionisie Erhan la Ismail şi de unul provenit din Vechiul Regat, cum a fost Visarion Puiu ales la Hotin. Episcopul Visarion Puiu fusese episcop la Argeş, într-o eparhie în care încercase să pună un început bun, dar unde se lovise de opoziţia unor clerici înregimentaţi politic şi mai ales de problema confiscării Palatului episcopal de către Casa Regală. Aşadar, mutarea la Hotin a fost o soluţie a liberalilor, apropiaţi Casei Regale, de a-l îndemna pe tânărul episcop să meargă la o eparhie pe care să o ridice din temelie. Totodată, tânăr fiind, Visarion Puiu îşi dorea mult să realizeze cât mai mult pe ogorul pastoral-misionar, iar Hotinul era o ocazie de neratat. Deşi i se promisese un sprijin din partea guvernului, evenimentele care s-au succedat pe scena politică românească au fost în dezavantajul său. Totuşi, alături de el, apropiat şi sincer, a rămas profesorul Alexandru Lapedatu. 

Prin activitatea şi tenacitatea sa, Visarion Puiu a reprezentat un veritabil stâlp al românismului în Basarabia, un real factor de unitate şi dialog confesional. Numai dacă exemplificăm realizările sale în oraşul Bălţi, pe care, practic, l-a redesenat, prin construirea unui palat eparhial în stil neoromânesc, a unei biserici pentru monahi - o copie în miniatură a lăcaşului lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş şi mai ales Catedrala episcopală, care este o îngemănare între modelul Căprianei şi arta muntenească, atunci putem afirma că Visarion Puiu a reprezentat făclia românismului în această parte a ţării confruntată de pluralismul etnic, confesional şi mai ales de pericolul bolşevic de dincolo de Nistru. Iar acest început bun s-a manifestat în plan spiritual prin refacerea aşezămintelor monastice, ca modele de vieţuire duhovnicească şi exemple de organizare monahală. Apoi, deşi venea din Vechiul Regat, cu experienţa din 1919 ca exarh, Visarion Puiu a fost printre puţinii care au înţeles sufletul şi năzuinţele basarabeanului. De aceea, prin politica bisericească pe care a promovat-o, Visarion Puiu a respins centralismul şi uniformizarea cerută de la Bucureşti, susţinând înţelegerea sensibilităţilor spirituale de pe plan local, pentru că numai astfel basarabeanul se poate regăsi într-o Românie întregită. Nu întâmplător, între 1941 şi 1942, Visarion Puiu reprezenta soluţia cea mai bună pentru ocuparea tronului mitropolitan de la Chişinău. Era printre puţinii ierarhi care puteau face din Basarabia o adevărată redută a românismului şi a Ortodoxiei în faţa tăvălugului bolşevic. Cei peste 10 ani de pastoraţie în Episcopia Hotinului îl recomandau din plin. 
 

Historica