Esenţa sufletului românesc
După ce a doua Duminică după Rusalii a fost închinată tuturor sfinţilor români, lunile iulie şi august prilejuiesc cinstirea celor mai mulţi dintre sfinţii născuţi în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Voievozi, ierarhi, cuvioşi, mucenici sau simpli credincioşi, toţi au păstrat în suflet flacăra credinţei, pe care o transmit tuturor celor ce se roagă lor. În acest context am găsit oportună explicarea semnificaţiilor sărbătorii închinate sfinţilor români, precum şi a modului în care se canonizează un sfânt în Biserica Ortodoxă.
S-a stabilit încă de multă vreme în Biserică, de către Sfinţii Părinţi, ca prima duminică după Rusalii să fie închinată tuturor sfinţilor creştinătăţii. Însă, datorită faptului că în Ortodoxie Bisericile sunt organizate după popoare, după cutume, după obiceiuri, după culturi, s-a stabilit să fie şi o duminică a sfinţilor fiecărui neam. Această duminică urmează după Duminica Tuturor Sfinţilor. Astfel, fiecare popor ortodox are duminica sfinţilor ieşiţi din neamul său. Aşa putem vorbi despre duminica închinată sfinţilor din Grecia, sfinţilor Atonului, sfinţilor Bisericii din Rusia.
Cine ajunge sfânt?
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a considerat că este un lucru important să fie o sărbătoare specială închinată sfinţilor români, deoarece creştinismul nostru este apostolic. De când Sfântul Apostol Andrei a însămânţat cuvântul Evangheliei lui Hristos în părţile noastre, în Dobrogea, au rodit generaţii după generaţii de creştini. Şi, iată, ne bucurăm că poporul român a dat din fiecare generaţie sfinţi. O parte dintre aceşti sfinţi ai neamului au fost păstraţi de conştiinţa Bisericii, astfel, celor mai mulţi dintre ei le cunoaştem nu numai numele, ci şi cum şi-au trăit viaţa, cum şi-au modelat-o după poruncile Evangheliei lui Hristos, după canoanele Bisericii, după tradiţia primită de la înaintaşi. Deci am putea spune că poporul nostru este un neam de sfinţi, un popor care, deşi a fost răstignit de mai multe ori în istoria sa, a înviat de fiecare dată datorită rugăciunilor sfinţilor - pentru că sfinţii sunt rugători la Dumnezeu pentru neamul lor.
Între sfinţii români canonizaţi se află persoane din toate categoriile sociale. Aceştia se află în toate treptele sau în toate cetele de sfinţi. Primii şi cei mai cinstiţi sunt martirii. Având un creştinism primar, poporul nostru are şi martiri din primele veacuri creştine. Sunt cunoscuţi martirii dobrogeni, dar şi alţi martiri, din celelalte regiuni ale pământului străbun. La aceştia se adaugă sfinţii cuvioşi, ierarhi, voievozi (mai puţini decât la alte popoare, unde s-au canonizat mai uşor unii voievozi, boieri şi oameni cu privilegii şi responsabilităţi în societate), mame creştine, călugări şi călugăriţe. Dar poporul român are şi foarte mulţi sfinţi anonimi. Nu întâmplător în 1986 s-a descoperit la Mănăstirea Neamţ, chiar sub aleea care ducea spre biserică, un sfânt necunoscut.
O dovadă a multitudinii de sihaştri care au vieţuit în părţile noastre o avem şi în cartea „Vetre de sihăstrie românească“ a părintelui Ioanichie Bălan, care a dedicat un întreg capitol toponimiei şi hidronimiei româneşti, de unde aflăm că multe dintre acestea fac trimitere la viaţa Bisericii, cum ar fi: „La cruce“, „La chilii“, „Poiana sihastrului“, „Poiana lui Pahomie“, „Pârâul lui Chiril“ ş.a.. Chiar dacă noi nu cunoaştem pe cei care au sihăstrit acolo, a rămas în tradiţie că a fost cândva acolo chilie de călugări, că a fost acolo un schit sau o biserică ş.a.m.d. De altfel, Sfântul Mitropolit Dosoftei în Didahiile sale, unde vorbeşte despre viaţa şi petrecerea sfinţilor, spune că pădurile Carpaţilor „mişunau de călugări“. Însă, despre mulţi dintre aceia care s-au retras în munţi, în peşteri, numai Dumnezeu ştie cum au trăit şi cum au murit.
Pelerinajele la sfinţi - emblematice pentru evlavia poporului român
Poporul nostru are o evlavie deosebită pentru sfinţi. Se cunosc marile pelerinaje care au şi rămas emblematice pentru spiritualitatea poporului român. Astfel, putem vorbi despre cunoscutul pelerinaj la moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor, la Sfânta Parascheva de la Iaşi, unul dintre cele mai mari, despre pelerinajul din Suceava la Sfântul Ioan cel Nou, la Sfânta Filofteia de la Argeş, Sfântul Iosif de la Partoş, Sfântul Calinic de la Cernica. Au mai apărut după aceea moaştele Sfinţilor Dobrogeni, cum sunt Sfinţii martiri de la Niculiţel, mai nou Sfinţii Epictet şi Astion.
În ultimul timp s-au mai adăugat şi alte pelerinaje, dar nu de amploarea celorlalte. Aşa sunt cele la Sfântul Teodosie de la Brazi, la Sfântul Onufrie de la Vorona, ale cărui moaşte, după canonizare, s-au scos din cimitirul Mănăstirii de la Vorona, la Sfântul Gheorghe de la Cernica, la Sfântul Grigorie Dascălu.
În Eparhia Romanului şi Bacăului s-a născut Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti. Acesta este acum cunoscut ca sfânt în toată Ortodoxia, cinstit în Grecia şi în Rusia. Moaştele lui sunt acolo unde şi-a dat obştescul sfârşit, la Mănăstirea Valaam din nordul îngheţat al Rusiei. Îi dezvoltăm cultul în eparhie citindu-i acatistul o dată pe săptămână, îi construim o mănăstire în satul său natal, îi cântăm troparul, condacul şi slujba în ziua de pomenire, construim paraclise închinate lui, facem fundaţii şi asociaţii în cinstea Sfântului Cuvios. Aceasta este o manieră de dezvoltare a cultului unui sfânt într-o regiune anume. Aşa se face şi pentru ceilalţi sfinţi mai noi: cum este la Mănăstirea Putna şi în toată Moldova cultul Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, al Sfântului Daniil Sihastrul în părţile Sucevei, al Sfântului Leontie de la Rădăuţi. La aceştia se adaugă Sfinţii Nemţeni.
Trecerea Marelui Voievod Ştefan cel Mare în rândul sfinţilor, prin hotărârea Sfântului Sinod al BOR din 20-21 iunie, anul mântuirii 1992, cu ziua de prăznuire 2 iulie, este, înainte de toate, împlinirea unei fapte bineplăcute lui Dumnezeu şi potrivită cu evlavia poporului nostru dreptcredincios. Acum, la 510 ani de la trecerea sa la cele veşnice, putem să zicem toţi dreptcredincioşii: „Măria Ta, suntem aici, căci Dumnezeu este cu noi şi nimeni împotriva noastră. Amin“.
Sfinţii verii
Pentru dezvoltarea cultului sfinţilor români este foarte utilă ideea de a lega prăznuirea sfinţilor români recent canonizaţi de hramurile mănăstirilor unde şi-au dat obştescul sfârşit sau unde sunt moaştele lor. Astfel, la Mănăstirea Secu, care are hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“ (29 august), s-a fixat să se sărbătorească a doua zi, imediat după hram, când de obicei se face slujba ctitorilor acelei mănăstiri, Sfântul Mitropolit Varlaam, care este înmormântat acolo. Iar mai târziu şi Sfântul Ioan de la Râşca şi Secu, Episcopul Romanului, de asemenea a fost trecut în calendar tot pe 30 august, deci imediat după hram.
De asemenea putem vorbi şi despre Sfinţii Nemţeni, a căror dată de pomenire este legată de cea a marilor praznice, cum este la hramul Mănăstirii Sihla (Schimbarea la Faţă - 6 august), unde foarte mulţi credincioşi vin în pelerinaj, iar a doua zi este serbată Sfânta Teodora de la Sihla. De aceea este un pelerinaj amplu în zona aceea a Neamţului. De fapt sărbătoarea începe de la Mănăstirea Neamţ, cu cinstirea Sfântului Cuvios Ioan Hozevitul de la Neamţ (5 august). S-a căutat a se stabili data de prăznuire în aşa fel încât sfinţilor să li se amplifice cultul, legându-i de mănăstirile unde şi-au petrecut o parte din viaţă, de pelerinajele care sunt deja tradiţionale, amplificându-se astfel cultul sfinţilor români canonizaţi în ultimul timp.
Cel mai important mod de amplificare a cultului sfinţilor îl reprezintă săvârşirea privegherii, a acatistelor şi a paracliselor.
Nu este suficientă promulgarea canonizării unui sfânt, care, de altfel, se face după o cercetare ştiinţifică conformă unor criterii de canonizare. Dosarul pentru canonizare este înaintat comisiilor Sfântului Sinod şi abia după aceea Sfântul Sinod, întrunit în şedinţă, aprobă canonizarea şi proclamarea sfântului respectiv. Aceasta este partea de început, însă nu este suficientă. Apoi se prezintă icoana, la proclamarea sfinţilor, după aceea se oficiază slujba, care intră în tradiţia liturgică a mănăstirilor şi parohiilor.
O altă modalitate de întărire a cultului sfinţilor este zugrăvirea acestora în biserici. În ultimii douăzeci de ani s-au construit şi pictat multe biserici, aceasta fiind o oportunitate ca în desfăşurătorul iconografic să apară sfinţii recent canonizaţi. Parte din aceste biserici au primit chiar hramul unor sfinţi români.
Dumnezeu acordă sfinţenia
Cinstirea sfinţilor români este firească şi pentru că aceştia au trăit în Biserică aşa cum o facem şi noi astăzi, au respectat aceleaşi cutume, care împodobesc Ortodoxia românească. Aceasta însă nu înseamnă că cei care îi cinstesc pe sfinţii neamului îi neglijează pe cei din Biserica Universală.
Biserica se îmbogăţeşte permanent cu noi sfinţi. Spre exemplu, în părţile Moldovei, am pregătit slujba Sfântului Irinarh Rosseti, ctitorul Bisericii „Schimbarea la Faţă“ de pe Muntele Tabor, unde este şi înmormântat. El este şi ctitorul Mănăstirii Horaiţa din judeţul Neamţ. Am lucrat şi la alcătuirea dosarului în vederea propunerii spre canonizare a eruditului ierarh Melchisedec Ştefănescu, cel care a fost episcop al Romanului.
Fiecare eparhie are o comisie liturgică care cercetează toate propunerile de sfinţi pentru canonizare. La Comisia de canonizare de sfinţi a Sfântului Sinod sunt mai multe dosare depuse care trebuie cercetate.
Trebuie să se ştie însă că nu Sfântul Sinod face sfinţii, ci Dumnezeu. Noi, potrivit unor criterii, facem doar analiza vieţii lor, iar Biserica îi proclamă în urma unei analize amănunţite. Dumnezeu ştie când trebuie să pună pe cineva în calendarul Bisericii. De aceea este foarte important ca noi să tragem concluziile, să simţim că Dumnezeu îi alege pentru a-i proclama ca sfinţi, ca rugători. Viaţa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu s-a consumat deja în istorie. Noi tragem doar concluziile, mai târziu sau mai devreme, când Dumnezeu ne inspiră.
Cum sunt scrise slujbele sfinţilor