Eu când vreau să fluier, iubesc

În regia lui Florin Şerban, cu Ada Condeescu şi George Piştereanu în rolurile principale, pelicula "Eu când vreau să fluier, fluier" nu mi-a înşelat aşteptările. N-a luat degeaba Premiul "Alfred Bauer" la Festivalul de Film de la Berlin, şi nu degeaba e propus acum la Oscar.

Poate că ştiu de ce au dat nemţii premiul: cu siguranţă bugetul de care dispune un film românesc e cu mult mai mic decât cele de care dispun producţiile de altă origine. Iar dacă actorii se pot mişca liber, pozând dezinvoltura, în condiţii de minim buget, şi regizorul reuşeşte prin entuziasmul cu care spune povestea, atunci sunt mulţumită. Nu ştiu câte ţări mici şi necăjite se pot mândri cu câte un ambasador pasager în sport, ori în cinematografie, cum e cazul de faţă. Aşadar, mi-a plăcut. De ce? Îmi plac filmele sau romanele cu penitenciare, tabere militare, lagăre, sanatorii, în general spaţii închise, în care indivizii îşi croiesc după puteri un simulacru de libertate şi în care iluzia libertăţii devine mai cuceritoare decât libertatea însăşi. Mă gândesc - şi exemplele sunt răzleţe - la pelicula lui Milos Forman, "Zbor deasupra unui cuib de cuci" (1975, cu Jack Nicholson şi Danny Devito), la romanul "Changi" al lui James Clavell, la filmul "Colina" ("The Hill", 1965, cu Sean Connery şi Harry Andrews) sau "Cool Hand Luke" (parcă "Evadarea" a fost tradus la noi, cu Paul Newman în rol principal). Acţiune. Stop-cadru În filmul lui Florin Şerban, eroul central, prizonier în penitenciar, mai are câteva zile până la eliberare. Singur împotriva tuturor, Silviu găseşte dezarmante, şarmante în inocenţa şi, în acelaşi timp, în ingeniozitatea lor portiţe de evadare. Doar că e o evadare temporară, şi nu atât din spaţiul penitenciarului, cât din timpul care i s-a alocat pentru viaţă. Îşi riscă eliberarea şi, sub ameninţări cu moartea, în interiorul unor secvenţe de un comic absurd şi cinic, reuşeşte să-şi aducă mama în penitenciar şi s-o determine să jure că-i va lăsa fratele în ţară, pentru ca acesta să aibă parte de o educaţie normală. Şi, ca să-şi demonstreze sieşi că întoarcerea în captivitate şi pierderea apropiatei eliberări au meritat, o invită la o cafea pe studenta de care s-a îndrăgostit. Aceleaşi metode de şantaj pun întreaga conducere a penitenciarului pe jar şi Silviu reuşeşte să smulgă câteva momente de libertate, la o cafea, în agreabila companie feminină. Finalul: Silviu se predă, stop-cadru. Despre afecţiune, libertate, fericire Ce e amuzant şi trist totodată? Cât de fragile sunt "porţile" unui penitenciar românesc la o adică şi cât de puternic e omul motivat de dragoste. Pentru că nu e vorba doar despre români, aşa cum s-ar crede. Nu întâmplător personajele sunt filmate de cele mai multe ori din spate, cu obiectivul fixat în ceafă, de parcă ar fi conduse cu un laţ greu în jurul gâtului. Acel om care-şi sacrifică confortul vieţii întregi, în favoarea unei libertăţi în bine, de moment, care-i asigură însă marea alegere, acel om e universal. Încât filmul nu este doar despre mediul penitenciarelor româneşti, cât despre afecţiune şi lipsa ei, despre libertate şi lipsa ei, despre fericire şi lipsa ei. O peliculă bună, echilibrată, cu mici bâlbâieli care pot fi trecute cu vederea sau luate drept figuri de stil documentar.