Fă-ne, Doamne, mânioşi împotriva răului!

În Duminica a zecea după Rusalii se citeşte, în cadrul Sfintei Liturghii, o pericopă cunoscută îndeobşte ca Vindecarea lunatecului. Textul este extras din Evanghelia după Matei (17, 14-23) şi, aşa cum este şi numit, reliefează încă o dată puterea tămăduitoare a Mântuitorului Iisus Hristos, Cel ce vindecă trupurile şi sufletele noastre. SINGURUL Care poate să o facă. Că este singurul o vedem şi din evenimentul prezentat în această duminică şi care este amintit şi în Evanghelia după Marcu (9, 17-29). Totul are ca punct de plecare rugăciunea disperată a unui tată cu un fiu stăpânit de un duh necurat, care, căzând în genunchi în faţa Domnului, Îl imploră să aibă milă şi să îl vindece. Suntem într-un moment în care Iisus era cunoscut între evrei ca mare vindecător, ca Om al lui Dumnezeu. Toţi aleargă încrezători spre El cu gândul că petiţia lor va fi rezolvată. Pesemne că aşa era şi acest om trist, că fiul lui de nenumărate ori a fost în pericol de moarte, deoarece zicea că „este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă“. Şi explică mai departe spunând că a fost şi la ucenicii Săi, dar nici ei nu au putut să facă nimic. Cu alte cuvinte, nefericitul încercase. Şi presupunem că încercase pe mai multe căi. Aşa cum şi azi mulţi dintre noi încercăm foarte multe variante şi, eşuând, de-abia atunci ne abatem privirea către Dumnezeu. De câte ori nu aţi auzit pe cineva spunând: „Am fost şi la doctori, şi la ghicitori, şi la vrăjitori... am ajuns şi la Biserică“. Din pruncie se chinuia fiul. Bănuim că fuseseră multe încercări de a-l linişti. Niciuna nu dăduse roade. Iar omul, observând că nici apostolii Domnului nu îl izbăvesc pe tânăr de zvârcolirea demonică, se plânge la Iisus, mărturisindu-i că aceştia nu au fost capabili să-i aducă liniştea. Încercaseră, doriseră asta, dar n-au putut. „De ce noi n-am putut să-l scoatem?“ (versetul 19). Nu înţelegeau de ce puterile date lor de Mântuitorul nu au avut efect asupra demonizatului. Îşi conştientizau slăbiciunile, până la urmă erau nedesăvârşiţi. Aveau să primească deplinătatea harului după Cincizecime, acum erau oameni care se bucurau de puteri relative, menite să le dea curaj şi autoritate.

Urmează un moment în care Hristos Se mânie. Pe cine şi de ce? „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?“ (versetul 17). Aparent, pe tot neamul. De fapt, în special pe tatăl disperat. De ce? Pentru că, aşa cum reiese din referatul lui Marcu, el nu era pe deplin încredinţat că Mântuitorul poate să îi vindece copilul: „De poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi“ (Marcu 9, 22). „De poţi“. Nu era convins. Răspunsul este pe măsură: „Iisus i-a zis: «De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede»“ (versetul 23). Iar necredinţa omului o remarcăm chiar din mărturisirea lui: „Îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: «Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!»“ (versetul 24). Aşadar, Hristos Se mânie pe atitudinea duplicitară a celor care Îi solicitau ceva, dar nu credeau întru totul în îndeplinirea acelei solicitări. Şi, de fapt, ce a făcut Mântuitorul în această situaţie reprezintă o nouă lecţie pentru noi. Pe de o parte, că nu avem voie să pornim la un drum în care nu credem. Să ne asumăm responsabilităţi pe care nu le primim ca vocaţie. Orice alegere trebuie să fie uşoară, sau mai degrabă uşurată de acceptarea unei căi puse înaintea noastre de Dumnezeu. Ei bine, atunci când nu crezi în ceva, sunt şanse mari ca lucrul acela să nu se întâmple. Hristos ne „prezintă“ lecţia dedicării unui crez şi ne îndeamnă să facem totul după voinţa noastră liberă şi luminaţi de iubirea de Dumnezeu, semeni şi sine. Îl vindecă, îl eliberează de sub puterea celui rău pe bietul tânăr. Rămân, însă, neliniştile apostolilor. „De ce noi n-am putut să-l scoatem?“. Mântuitorul, Dascălul cel Bun, le zice părinteşte: „Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post“ (versetele 20-21). Credinţă, post şi rugăciune. Aceasta este „reţeta“ prescrisă de Mântuitorul împotriva demonilor. Pentru că o credinţă tare unită cu rugăciune fierbinte către Dumnezeu ne aşază într-o relaţie vie, profundă cu El. O relaţie pe care o întărim şi prin asceză, înfrânarea trupească având rolul de supunere a influenţelor subtile, păti-maşe, venite din partea diavolului pe calea simţurilor. Avem nevoie de post nu doar pentru că este rânduiala Bisericii, ci şi pentru că este alegerea firească spre înălţarea către cele înalte ale lui Dumnezeu. Iar atunci când, din slăbiciune, suntem învinşi pentru o perioadă de patimi, să ne mâniem pe cel rău, precum odinioară Domnul pe tatăl puţin credincios. Să îi cerem lui Dumnezeu tărie împotriva ispitelor şi să ne ferească de asupririle diavolului. Şi, în final, să-L rugăm aşa: „Fă-ne, Doamne, mânioşi împotriva răului!“.