„Fac legământ în faţa morţii să ridic altă biserică”
Războiul, indiferent de perspectiva omului, nicicând nu are vreun câștig. În fiecare parte sunt pierderi, fiindcă ce poate să mai rămână în urma unui război? Doar biruinţa morţii, suflete sfâşiate şi nemângâiate, trupuri sângerânde, copii orfani, bătrâni singuri şi îndureraţi, natura răvăşită, ziduri dărâmate şi ruine. Însă pe toate acestea le biruie iubirea, cea prin care viaţa umană dăinuie, care nicicând nu duce la război şi care nu poate fi biruită niciodată de moarte. O asemenea iubire ne-a rămas mărturie şi azi într-un loc numit Mărăşti.
Acolo unde oamenii au cunoscut suferinţa, unde s-au jertfit pe sine pentru libertatea celorlalţi, unde au văzut seceraţi de moarte fraţi de-ai lor şi unde chiar ei au căzut răniţi din cauza altor semeni de-ai lor, acei oameni s-au ridicat şi s-au vindecat tot prin dăruirea de sine, şi anume prin iubirea de Dumnezeu şi manifestarea ei faţă de semeni. Mărăşti este unul dintre locurile ţării noastre unde cei care au luptat şi s-au jertfit pentru apărarea şi libertatea fraţilor lor au plămădit prin sângele lor o conştiinţă a recunoştinţei şi un altar de jertfă spre pomenire şi viaţă veşnică.
În Primul Război Mondial, la doar câteva luni după intrarea României în război, Muntenia şi Oltenia au fost imediat ocupate, doar Moldova mai rămăsese, însă era plină de refugiaţi, printre care se răspândise o epidemie de tifos exantematic. Situaţia era una dezastruoasă. O rază de lumină şi speranţă s-a aprins însă în luna iulie a anului 1917, la Mărăşti, când Armata română a întreprins o ofensivă victorioasă împotriva Armatei austro-ungare. Însă biruinţa a avut şi sacrificiile sale, şi anume bombardarea propriilor sate, precum a fost cazul satului Mărăşti. Biserica din acest sat a fost făcută „praf şi cenuşă”, potrivit mărturiei lui Coman Vasilescu.
„În dimineața zilei de 9/22 iulie 1917, sute de tunuri au deschis focul asupra Mărăştilor şi asupra trupelor dușmane. Clocotea văzduhul de zgomotul strident al obuzelor care duceau cu ele pretutindeni moarte şi ruină. Comandantul Diviziei a 3-a (n.r., generalul Alexandru Mărgineanu) l-a chemat la el pe preotul diviziei şi l-a întrebat: #Părinte, ce sfânt se prăznuiește astăzi după rânduiala bisericească?$ Preotul i-a răspuns: #Este Sfânta Maria Magdalena$. #E zi cu noroc, părinte$, a spus comandantul diviziei. #E ziua reginei noastre. Deci fac legământ în faţa morţii, care se plimbă pretutindeni, că, dacă ne va ajuta Bunul Dumnezeu să căpătăm victoria, biserica satului Mărăşti, pe care au distrus-o tunurile noastre, voiu reface-o cum n-a mai fost alta mai frumoasă pe aceste locuri şi-i voi pune numele Sfânta Maria Magdalena, ocrotitoarea Reginei noastre$. Fapt ce s-a îndeplinit întocmai”.
„Să reclădim cu dragoste în amintirea celor căzuți aici”
Imediat după stabilizarea frontului Armatei a 2-a române, în data de 12 septembrie 1917, generalul Alexandru Mărgineanu nu a uitat de făgăduinţa sa înaintea lui Dumnezeu şi a propus, chiar pe câmpul de luptă, înfiinţarea Societăţii „Mărăşti”, prin intermediul căreia să se reconstruiască cele pe care Armata română le-a distrus în timpul bombardamentelor. Acest fapt a rămas înscris şi în procesul-verbal (nr. 14.448/1917) al Adunării Generale a Diviziei a 3-a, care consemna, printre altele: „În cea mai glorioasă bătălie dată la începutul campaniei de trupele Diviziei a 3-a, s-a eliberat de la 11 iulie 1917 satul Mărăști din mâinile dușmanilor. Bravele noastre trupe au mai eliberat în acea memorabilă bătălie şi alte sate, însă nici unul nu a suferit de pe urma barbariei dușmane ca satul Mărăști. Nu mai este satul Mărăşti de altădată. Este o adevărată ruină. Avem, deci, înalta îndatorire morală şi patriotică de a pune iarăşi pe picioare acel sat. Înaintea tuturor, noi, care l-am cucerit, trebuie să luăm iniţiativa înjghebării unui fond sub numele de fondul #Mărăşti$, cu care mai târziu să se înalţe un sat mai frumos şi mai mare”. Propunerea a fost acceptată „cu multă însufleţire”, iar fondul a fost constituit la început din donaţiile Diviziei a 3-a, după care a fost sporit prin contribuţiile populaţiei româneşti. Cu acest entuziasm s-a ridicat pe locul bisericii celei vechi a Mărăştilor, surpată de tunuri, o nouă biserică, în stil arhitectural specific moldovenesc. Lucrările s-au finalizat în anul 1921, iar în actul de ctitorie din 11/24 iulie 1921 se preciza: „Așezat-am noi, Comitetul diriguitor al Societăţii #Mărăşti$, sub preşedinţia Generalului de Divizie Alexandru Mărgineanu, spre veşnică pomenire a patimilor ţării şi spre neştearsă amintire a vitejiei armatelor române, acest pergament în piatra de temelie a acestui dumnezeiesc locaş, reclădit de Societatea Mărăşti pe locul celui vechi”. Pictura a fost realizată de Ionel Ioanid, cel mai distins pictor al vremii, „singurul care obţinuse marele premiu de la Paris la concursul de bizantinism în pictura bisericească”. Pictura a fost terminată în anul 1927, iar în ansamblul iconografic au fost incluse icoana Sfântei Maria Magdalena, portretele regelui Ferdinand şi reginei Maria, dar şi al generalilor Alexandru Averescu şi Alexandru Mărgineanu. Tot la intrarea în sfântul locaș se află o placă comemorativă cu mottoul reginei Maria: „Să reclădim cu dragoste în amintirea celor căzuți aici”. Sfințirea bisericii a avut loc în data de 10 iunie 1928, în prezenţa reginei Maria, a principelui regent Nicolae, a reprezentanţilor Guvernului, Bisericii și Armatei, precum şi a unei mulţimi de localnici.
Societatea „Mărăşti” a contribuit şi la reclădirea altor locaşuri de cult, precum Schitul Muşunoaiele, biserica din Vizantea Mănăstirească, biserica de la Gogoiu, dar şi la construirea „Arcului de Triumf”, a Mausoleului Eroilor, a Şcolii „Regina Maria” şi a noului cimitir, toate situate în Mărăşti. Totodată, s-au realizat drumuri de acces, un bazin de apă cu reţeaua de alimentare şi distribuţia aferentă, reţeaua de distribuţie a curentului electric, încât satul Mărăşti a fost între primele localităţi electrificate din ţară. S-au construit aici zeci de case, multe dintre cele dărâmate fiind reparate. „Acesta este fără îndoială adevărul deoarece, în vreme ce toate oraşele României au colecţionat în timpul de după război cele mai diferite specimene de edili incapabili, cocoţându-i în fruntea dezorganizării municipale, Mărăştii, pierduţi pe o creastă de deal, departe de orice posibilitate de transport feroviar, s-a refăcut încetul cu încetul, pentru ca azi să se prezinte sub o formă biciuitoare pentru alţii. Pe tăcute, Mărăştii s-a reînălţat pe ruinele eroice din iulie 1917… Au făgăduit… E aproape de necrezut! Şi-au ţinut făgăduiala… Trebuie să vezi ca să crezi!” (Sursa bibliografică pentru documentele prezentate: prof. Mihail Broina, Monografia Școlii „Regina Maria” - Mărăşti, Mărăști, 2004)