Familia şi Biserica în viaţa copilului
Cei şapte ani de acasă îşi pun amprenta pe evoluţia comportamentală şi psihică a fiecăruia. Prin pedagogie se adaptează principiile şi strategiile didactice la particularităţile de vârstă şi individuale ale tinerei generaţii. De asemenea, rolul Bisericii, ca instituţie în formarea cetăţeanului din punct de vedere moral, este primordial. Însănătoşirea societăţii şi formarea conştiinţei depind foarte mult de sfânta Biserică şi de slujitorii ei.
Cei şapte ani de acasă îşi pun amprenta pe evoluţia comportamentală şi psihică a fiecăruia. Prin pedagogie se adaptează principiile şi strategiile didactice la particularităţile de vârstă şi individuale ale tinerei generaţii. Această adaptare se realizează cu tact şi măiestrie, cu talent educaţional, cu seriozitate şi responsabilitate, cu voinţă şi interes, inducând o activitate competentă, eficientă, plină de iniţiativă şi creativitate.
Primul factor care contribuie la formarea personalităţii umane în perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta îl familiarizează pe copil cu valorile şi normele grupului de referinţă. Copiii vor face sau vor crede ceea ce vor face sau vor spune pă-rinţii, imitând comportamentele acestora. După cum susţinea Stan Panţuru, „mediul familial ocupă un loc aparte în ansamblul mediilor educative. Cronologic vorbind, el este primul mediu educaţional pentru fiinţa umană, extinzându-se pe tot traseul vieţii“. Totuşi, rămâne problema pregătirii părinţilor în vederea educării copiilor într-un mod eficient. În zilele noastre se organizează activităţi pentru părinţi, se înfiinţează organizaţii care se ocupă de educarea acestora.
Copilul învaţă în familie să se educe singur
Colaborând cu copilul, implicându-l în activităţile zilnice, învăţându-l normele de convieţuire socială, respectându-l ca om, acesta va fi un partener în educaţie atât în familie, cât şi în societate. Copilul trebuie să ajungă, prin educaţie, să gândească în conştiinţa sa: „Dacă nu voi îndeplini imediat ceea ce mi-a spus mama şi tata, nu mă comport cum se cuvine". Părintii trebuie să fie, de asemenea, siguri, la rândul lor, că ceea ce au spus copilului să facă a fost dus la îndeplinire.
Unii cercetători susţin că „dezvoltarea copilului este dependentă de calitatea relaţiilor dintre el şi părinţii lui“. Prima grijă a părintelui trebuie să o reprezinte identificarea nevoilor copilului. Cunoscându-şi bine copilul, părinţii vor şti ce să investească în dezvoltarea lui. Următoarea grijă a părintelui ar fi aceea de introducere a copilului în forme de instruire şi educare specifice caracteristicilor lui. În final, părintele trebuie să îşi ajute copilul să se educe şi singur. Ajungând să fie responsabil de propria formare, părintele şi-a dus la bun sfârşit rolul său. „Părintele bun este încrezător în copilul său şi competent în măsurile pedagogice pe care le ia în diferite situaţii“, spun pedagogii.
Biserica şi formarea cetăţeanului
Alt factor care contribuie la devenirea personalităţii umane îl constituie Biserica. Ea compensează nevoia de filiaţie activă pe o linie ideatică, prin excelenţă spirituală. Influenţa educativă a Bisericii se realizează prin intermediul orelor de religie desfăşurate la nivelul şcolii, prin ceremoniile religioase din cadrul lăcaşelor de cult şi prin activităţile caritabile organizate la nivel de societate.
Odată cu intrarea copilului în şcoală, Biserica va instaura o educaţie sistematică, explicită, în perspectiva valorilor credinţei.
Rolul Bisericii, ca instituţie în formarea cetăţeanului din punct de vedere moral, este primordial. Însănătoşirea societăţii şi formarea conştiinţei depind foarte mult de sfânta Biserică şi de slujitorii ei. Încă din secolul al XVI-lea, o serie de factori de ordin cultural şi politic au condus la apariţia fenomenului numit „secularizare“, în urma căruia societatea a redus sfera de influenţă a Bisericii.
Dacă până atunci religia era considerată „ştiinţa supremă ce subordona toate celelalte domenii ale cunoaşterii“, în urma schimbării raporturilor dintre societate şi Biserică, rolul religiei a fost limitat. Secularizarea a însemnat diluarea valorilor morale şi religioase, „valori ce până nu demult erau considerate generatoare de unitate socială“. Astăzi, se caută coeziunea pornind de la valori civice şi idealuri politice.
Educaţia copilului, responsabilitatea familiei şi a Bisericii
Totuşi, în această lume modernă, plină de probleme şi situaţii solicitante, este nevoie de repere stabile, de valori care nu se schimbă. Este nevoie de Biserică, pentru că oamenii nu pot exista fără Dumnezeu. „Părinţi şi educatori, cu toată purtarea de grijă, feriţi-vă să le împliniţi copiilor capriciile! Altfel, copiii îşi vor vătăma inima cu răutatea, pierzând sfânta dragoste, iar la vârsta maturităţii se vor plânge pentru faptul că în tinereţe s-au plecat către aceste capricii. Capriciul este embrionul unei pagube sufleteşti fără seamăn“, spunea Sfântul Ioan de Kronstadt.
În concluzie, educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine-crescut, care ştie să salute, să spună „mulţumesc“, „te rog“, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Prin urmare, această responsabilitate este atât pe umărul familiei, cât şi o sarcină a societăţii, implicit a Bisericii.