Fanariotul martir cu suflet de român

Istoria noastră, parcă mai mult decât a oricărui alt popor european, este un câmp presărat, din loc în loc, cu flori însângerate. 

 

Din toate categoriile sociale, de la Oprea Miclăuş, cioban din Mărginimea Sibiului, până la domnitori precum Miron Barnovschi şi Constantin Brâncoveanu, cu toţii au fost martiri pentru binele poporului. Oameni care au dorit mai mult şi mai bine pentru neamul din care se născuseră. 

 

Au existat însă şi străini, proveniţi din alte medii culturale şi sociale, care au pus umărul la ridicarea stării noastre. Este suficient să ne amintim de mitropolitul Antim Ivireanul, un georgian prin naştere şi grec prin cultură, care ne-a învăţat limba română. Dacă unii au pus umărul, alţii şi-au dat şi viaţa.

 

Un om minunat a fost domnitorul Grigorie al III-lea Ghica. Grec din Fanarul Constantinopolului, născut şi crescut într-o cultură care avea pretenţia că „este maica educaţiei şi a filosofiei“, el a fost un altfel de fanariot. Noul principe, după ce obţinuse funcţia în schimbul unui plocon consistent, venea cu o suită numeroasă, într-o ţară a cărei limbă nici măcar nu o cunoştea. Teoretic, singurul obiectiv era să-şi recupereze cât mai repede investiţiile făcute cu prilejul numirii. Apoi, trebuia să strângă suficient de mulţi bani, atât cât el şi întreg alaiul să trăiască îndestulat după încheierea scurtului mandat domnesc. 

 

Toate acestea însemnau o mare povară pe spinarea gărbovită de muncă a ţăranului român. Şi, totuşi, în categoria oamenilor josnici au existat şi excepţii, precum Grigorie al III-lea Ghica. 

Despre Ghica se cunosc destul de puţine lucruri, comparativ cu domnul Constantin Brâncoveanu, care a şi fost canonizat de către Biserică. Nimic nu îl scoate în evidenţă - nici studiile, nici realizările, nici originea familiei sale. Doar o inimă profund creştină. O inimă care, deşi pulsa sânge grecesc, bătea româneşte.

 

La fel ca şi ceilalţi fanarioţi, îşi cumpărase domnia cu o sumă însemnată. Domnise de mai multe ori la Bucureşti şi la Iaşi. Ultima domnie a recâştigat-o după Tratatul de la Kuciuk-Kainargi din anul 1774. În această perioadă, istoria consemnează unele dintre puţinele reforme pozitive pentru poporul nostru. Grigorie Ghica a stabilit un sistem de stângere a impozitelor favorabil ţăranilor care, de cele mai multe ori, erau atârnaţi de picioare, cu faţa în jos, deasupra unui foc de ardei iuţi sau balegă uscată, doar, doar vor da banii. El a fost primul domnitor care a abolit pedepsele corporale pentru colectarea taxelor. A înfiinţat chiar şi o şcoală la Iaşi, pentru fiii ţăranilor.

 

A fost, astfel, un suflet sensibil la greutăţile ţării - motiv pentru care a şi primit sfârşitul mucenicesc. 

 

Imperiul Habsburgic se înţelesese în secret cu Rusia pentru a rupe din trupul Moldovei cea mai bogată parte a ţării, Bucovina. Deşi grec prin naştere şi cultură, Grigorie Ghica s-a purtat ca un român patriot. A protestat vehement împotriva acestei nelegiuiri, trimiţând plângeri în întreaga Europă. Din pricina acestei atitudini, austriecii au cerut sultanului înlăturarea domnului din Moldova. 

Una dintre cele mai citite romane ale secolului al XIX-lea a fost „Povestea asasinării lui Vodă Ghica“. O carte pe care o găseai în biblioteca fiecărei familii boiereşti, ce avea legătură cu fenomenul domniilor fanariote. La noi a ajuns datorită scrierilor lui Mihail Kogălniceanu. 

 

Iată cum era zugrăvit tristul eveniment: „Trimisul Porţii, Kapigibaşa descinsese la Iaşi într-o casă din Beilic, unde erau găzduiţi turcii. Într-un tainic iatac a ţinut sfat cu doi boieri, care pregătiseră pierzania lui Ghica Vodă. Boierii stau într-o postură umilită în genunchi, pe un covor întins pe jos, departe de divan.

 

- Ei, boieri, zise el în sfârşit, tăind tăcerea, pica-va oare vulpea în cursa vânătorului? Va veni, oare, ghiaurul?

 

- Va veni, slăvirea ta, îi răspunse unul din boieri…

 

- Va veni, Effendi, adăugă celălalt boier. 

 

Cei doi doctori, străinul Fotachi şi românul Gavrilachi, îl vizitează pe vizirul prefăcut bolnav pentru a-l atrage în cursă pe Ghica, aducându-l la sine în curtea Beilicului. 

 

Fotachi dădea expertiza lui Grigore Ghica: «Îi bolnav, Măria Ta, îi bolnav şi nu-i dau o zi de viaţă». Gavrilachi, dimpotrivă: «Măria Ta…, era galben la faţă, pulsul lui era foarte slab. Dar tot te rog, Măria Ta, nu te duce, ochii lui m-au speriat». 

 

Ghica, însă, n-a vrut să asculte de sfatul doctorului, nici de rugăminţile şi plânsul Doamnei şi al domniţelor, de aluziile ce i se făcură, de avertismentul prietenilor din Constantinopol şi nici de sfatul domnului Munteniei, Ipsilanti, şi chiar nici de semnul lui Dumnezeu, care opri caii în poarta palatului din Belic. Caii oprindu-se fără niciun motiv, încât în zadar vizitiul le sfâşia coastele cu biciul, în zadar idicliii se scoborâră şi-i trăgea de zăbală, în zadar deliii îi împingeau cu săbiile, caii se lăţiseră la pământ şi stăteau nemişcaţi. 

 

Ghica poate c-ar fi scăpat de moarte, dar orbit de soartă, printr-o îndrăzneală nebunească, nu vru să vadă un semn înştiinţător în stătutul cailor; se scoborî şi-şi urmă drumul pe jos până la palat. Acolo, după primirea de rigoare, 40 de bostangii înarmaţi (soldaţi otomani) tăbărâră asupra lui deodată. 

 

Tocmai în minutul acela, Kapegibaşa scosese o năframă de mătase neagră şi o aruncă pe umerii lui Ghica, strigând: «Mazil! Hain!». Domnul sări în picioare. Haznetarul se apropie pe din dos şi găsi vreme de-l lovi drept între umeri, făcându-i o rană de moarte. Ghica răcni ca un leu rănit şi se smuci. 

 

Sfârşitul: bostangiii se apropiară de el şi-i împlântară în trup toate cuţitele lor. Fapta nelegiuirii era sfârşită. Ghica pică mort lângă fereastră şi turcii strigară: Allah! Atunci ceasornicul turnului de la Trei Ierarhi bătu trei ceasuri şi jumătate de noapte“. 

 

Deşi cartea se numeşte „Povestea asasinării lui Vodă Ghica“, ea nu este o poveste. Este un adevăr afirmat de multe documente ale vremii, chiar şi de către unii autori europeni. Este relatarea urii împotriva unui popor supus urgiei. Faptul că un străin a putut zice „nu“ în favoarea acestui popor e o minune. Iar minunea o confirmă un mormânt smerit, din pridvorul Bisericii „Sfântul Spiridon“. Un mormânt poate prea uitat astăzi. 

 

Pe noi, cetăţenii unei ţări libere, ar trebui să ne responsabilizeze fapta acestui străin cu suflet de român. Într-un context în care se doreşte desfiinţarea graniţelor culturale şi distrugerea sentimentului naţional şi patriotic, poate ar fi cazul să ne punem întrebarea: a fost în zadar moartea acestui martir?